De la mîrlan la zei-soare

Apolo era catîrul lui nea Ion. Casandra, fata lui nea Ion, adesea îl mîna pe Apolo, mai ales că nea Ion era pilangiu şi din cînd în cînd, epuizat intelectual de discuţiile de la birt, trebuia cărat cu căruţa de la Căţeaua Leşinată – Mecca pilangiilor din cartier – pînă acasă. 

La grecii antici povestea e un pic diferită. În primul rînd, Apollo e zeu, iar Ion e fii-su. Casandra era o femeie tare frumoasă şi considerată nebună. În fapt, Casandra a primit de la zeul Apollo darul premoniţiei pentru a preveni catastrofele, dar fiindcă a refuzat să fie sedusă de Apollo a fost blestemată de acesta (legenda spune că Apollo a scuipat-o în gură) să nu o creadă nimeni. 

România e plină de numeroşi Apollo: de la mîrlanul din ghetou, sat sau cartier rezidenţial, care îşi bate nevasta sau „prietena“ şi o ameninţă sau chiar o scuipă în gură, pînă la zei-soare în tot felul de posturi de conducere care nu ezită să îşi folosească poziţia de forţă pentru a încerca să îşi seducă angajatele sau subalternele. 

Apollo a fost nu numai Zeul Soarelui şi al Luminii, dar şi al poeziei, al muzicii, al adevărului, al profeţiei şi al vindecării. Loviţi de complexul zeului de la Delphi, multe dintre „vedetele“ de la TV sau mediocrii cu relaţii sus-puse ce ajung parlamentari, senatori sau şefi hotărăsc că sînt aidoima lui Apollo: superiori pămîntenilor. Ei decid legi, care trebuie aplicate drastic tuturor celorlalţi, dar nu lor. Succesul personal îi transformă iniţial în deţinători ai adevărului şi ai profeţiei. Celelalte daruri vin treptat şi mai toţi devin specialişti în vindecarea neamului. În cîteva luni, majoritatea lor radiază lumină şi se cred sfinţi sau o nouă încarnare a lui Dan Puric/Zamolxis.

Priceperea lor în gargarageală (emiterea de judecăţi de valoare despre aproape orice subiect fără a avea pregătirea profesională necesară) îi face nu numai să se privească de parcă ar fi zeităţi, dar şi să aibă aşteptări de zeităţi. Apariţia repetată la televiziuni accelerează procesul de transformare. 

Cu rude bine puse – tac-su Zeus, iar mă-sa fiică de titani –, Apollo face în legendele antice o grămadă de abuzuri, fără a suferi cine ştie ce repercusiuni. În mod similar, o bună parte a elitelor actuale din România sînt în poziţiile de zei, în principal datorită nepotismului. Familiile lărgite ale foştilor generali de Securitate, secretari de partid, miniştri, turnători şi alte elite comuniste continuă să fie suprareprezentate în vîrful piramidei socio-economice a României.

În mod ironic, dar oarecum firesc, primul reprezentant al lui Apollo în democraţia originală românească a fost un ateu: Ion. Iliescu. Geoană a debutat relativ spectaculos ca fiind Casandra lui Ion, blestemat şi perceput în mod eronat ca fiind prostănac. Cîţiva dintre pupincuriştii lui Ion sau cei care au eşuat să devină Casandrele lui Iliescu au ajuns prim-miniştri, miniştri sau reprezentanţi ai României în poziţii foarte înalte şi călduţe. 

Pupincurismul şi curvăsăria, şi nu profesionalismul, analiza cinstită sau curajul de a spune adevăruri inconfortabile au fost calea cea mai sigură pentru cariere de succes, nu numai în timpul domniei lui Ion, dar şi înaintea şi după acesta. 

Deşi se visează frumos, deştept şi talentat precum zeul grec, Apollo al nostru este cel mai probabil doar un politician sau un şef coprofag, aparent nevertebrat, care a reuşit să impresioneze prin a prezenta într-un mod relativ acceptabil prostia, corupţia morală sau infracţionalitatea şefilor. Odată ajuns el însuşi în poziţia de şef sau şefuţ, aşteaptă reciprocitate. Noul Apollo e şi el frumuşel şi metodic spălat de limbile viitorilor şefi şi şefuţi, şi ajunge relativ rapid să se creadă fiul sau unul dintre fiii lui Zeus pe Pămînt. 

Plină de aceşti Apollo, România nu prea mai are deloc Casandre. Caractere puternice, capabile să calculeze şi să prevadă catastrofele viitoare, să spună ceea ce nu îndrăzneşte nimeni altcineva, cu riscul de a fi excluse sau considerate nebune, Casandrele sînt tare necesare dacă ne dorim însănătoşirea elitelor româneşti. 

Lipsa membrilor partidelor politice care să aibă îndrăzneala să expună corupţia şi incompetenţa mecanismului politic din care fac parte şi riscurile catastrofale ale continuării pe aceeaşi linie pupincuristă şi adesea cretinoidă este tragică. Abordări similare lipsite de curaj şi onestitate intelectuală sînt evidente peste tot în societatea românească, incluzînd marile corporaţii. 

Evenimentele mai vechi, dar şi cele recente din PSD, involuţia PMP-ului, apariţia şi succesul UNPR-ului, crearea aripii aşa-zis liberale Tăriceanu, partidul Geoană-Vanghelie, corupţia şi ipocrizia din PNL, UDMR şi Grupul Minorităţilor Naţionale sînt toate exemple stridente ale lipsei de Casandre sau a unor Casandre „reformate“ în pupincurişti. 

Casandra copilăriei mele era clar şefa lui Apolo, un catîr cam leneş şi adesea încăpăţînat. Condusă pentru o perioadă mult prea lungă de tot felul de bărbaţi sociopaţi, România are nevoie de o schimbare de paradigmă. Promovarea Casandrelor în poziţiile ocupate de Apollo şi Ion ar merita să fie încercată. Nu toate Casandrele sînt femei şi nu toţi cei care se cred Apollo sînt bărbaţi. Reprezentarea absolut ruşinoasă a femeilor (altele decît rudele sau amantele foştilor sau actualilor Apollo) în poziţii de putere în România este un subiect conex care are repercusiuni aproape la fel de tragice. 

Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului şi fondator al Policy Center for Roma and Minorities. 

Foto: wikimedia commons