Referendumul – democraţie sau tragedie?

În ultima vreme, presa de o anume orientare a făcut fel de fel de analogii între referendumul lui Tsipras din această vară şi referendumul Ponta-Antonescu de acum trei ani. Sigur, situaţiile sînt cu totul diferite. În primul caz, demagogul grec a socotit că aşa e bine să răspundă unei presiuni externe, în al doilea caz, băieţii viguroşi de pe Dîmboviţa au socotit că aşa e bine să rezolve o problemă de politică internă. În ambele situaţii, însă, ceea ce iniţiatorii sperau să obţină prin referendum nu s-a obţinut, chiar dacă s-a dovedit că anticipau corect rezultatele de la urne. Şi Tsipras, şi cuplul uselist au dovedit, paradoxal, că nu ştiu mare lucru despre democraţie tocmai prin utilizarea nepotrivită a unui instrument perfect democratic, la fel cum cineva ar dovedi că habar nu are medicină dacă ar propune să trateze o gripă cu bisturiul. 

De altfel, faptul că referendumul nu poate rezolva probleme de un anumit gen trebuia să fie limpede pentru liderii români, de vreme ce o altă consultare populară, prin care poporul a decis că vrea Parlament unicameral cu 300 de membri, a rămas apă de ploaie. Mai mult, chiar ei doi, Ponta şi Antonescu, au fost cei mai acerbi critici ai folosirii referendumului pentru o chestiune ce ţine de alt palier instituţional al democraţiei. Ei bine, cînd le-a venit la socoteală, chiar ei au fost promotorii unui referendum pe cît de inadecvat, pe atît de…  antidemocratic. Pentru că, mă grăbesc să precizez, nu orice consultare populară este democratică. De multe ori, poporul însuşi devine un inamic al democraţiei, poporul însuşi devine tiranic, iraţional. Ştiu, sună scandalos de paradoxal, dar istoria confirmă că, aşa cum politica este, uneori, prea importantă ca să fie lăsată pe mîna politicienilor, democraţia este, adesea, prea preţioasă ca să fie lăsată pe mîna poporului. Pur şi simplu, referendumul nu este unealta cu care rezolvi dispute politice şi fructifici împrejurări electorale – iată lecţia principală a istoriei referendumurilor post-decembriste de la noi.

Povestea referendumului grec, însă, este cu mult mai interesantă decît povestea referendumului nostru şi pentru că Grecia rezonează în adîncul civilizaţiei europene ca nici o altă ţară. La noi, a fost de la început la sfîrşit un exerciţiu colectiv de ură împotriva unui preşedinte care fusese foarte popular şi devenise foarte impopular. Adică a fost o poveste seacă, urîtă, meschină. La greci, dimpotrivă, totul devine epopeic şi bate în mituri. S-a tot scris despre legătura dintre referendum şi democraţie. S-a repetat pînă la delir că grecii au inventat democraţia. Fără îndoială, cuvîntul are origini greceşti. Dar, după cum replica dl Andrei Pleşu unora care îl agasau cu grecitatea democraţiei, tot elinii sînt cei care au inventat „catastrofa“, „haosul“ şi „apocalipsa“. Putem merge pe ideea că, mîndri de trecutul lor şi frustraţi că, poate, lumea a uitat marile lecţii pe care, în vremuri antice, le-a primit de la ei, grecii şi-au propus să reinventeze într-o manieră spectaculoasă şi orgolioasă ceva ce inventaseră deja. Ceva ca un mesaj al profesorului către elevul care a uitat lecţia esenţială: „Aţi uitat cum şi ce e democraţia, vă aducem aminte chiar noi, cei de la care aţi învăţat ceea ce aţi uitat!“ Mulţi entuziaşti de stînga au perceput povestea datoriilor greceşti în acel fel. Dacă e aşa, dacă istoria chiar a vrut să reamintească lumii o lecţie pe care o uitase, de ce sîntem atît de siguri că ceea ce a repetat Grecia a fost scenariul democraţiei şi nu, de pildă, scenariul catastrofei? Sau al tragediei? Mie, referendumul lui Tsipras mi-a amintit mai degrabă de naşterea tragediei decît de naşterea democraţiei. 

Aristotel povesteşte undeva că tragedia a apărut la greci, cam prin secolul V î.Hr., din riturile dionisiace (de aici şi cunoscuta dezvoltare nietzscheeană). Spune Aristotel că, la un moment dat, din masele care alcătuiau procesiunile închinate lui Dionysos, au început să se desprindă unii care se adresau celorlalţi cu diverse fraze incantatorii, iar ceilalţi, în grup, răspundeau. A urmat, firesc, autoratul acestor fraze şi autonomizarea dialogului individ-grup în raport cu ritualul dionisiac.  A apărut, astfel, ideea de actor în dialog cu corul. De aici, lucrurile s-au dezvoltat, iar teatrul, despre a cărui origine ritualică nu se mai îndoieşte nimeni, s-a constituit ca o formă de expresie de sine stătătoare. Cînd îl vedeam pe Tsipras, devenit prim-ministru, sub multele sale chipuri, căci Varoufakis, Mitropoulos, Michelogiannakis şi toţi ceilalţi syrizişti nu mi s-au părut niciodată altceva decît feţe diferite ale aceluiaşi cap, mie mi se părea că văd cum corul îl urmează pe demagog. Vor explica sociologii şi analiştii cum şi de ce sînt grecii atît de ataşaţi de mişcarea lui Tsipras. Dar eu văd nu doar un scor electoral, ci o pasiune reală şi adîncă a acestui ataşament. Pe mine mă impresionează mai puţin că un demagog cîştigă alegeri, dar mă impresionează cînd văd un vot referendar dat cu pasiune dionisiacă. 

Referendumul din Grecia, ca şi cel(e) din România (şi cel din 2012, dar şi cel din 2009), nu are nici un efect. În planul politicilor, e ca şi cum nu ar fi existat. Totuşi, ar fi o greşeală să considerăm că această zgomotoasă inutilitate înseamnă o deteriorare a democraţiei. Înseamnă doar o gravă deteriorare a politicii. N-are a face cu democraţia, ci cu tragedia.  

Sever Voinescu este avocat şi publicist.