Putem scăpa de noul Ev Mediu?
Cancelarul german Angela Merkel avea dreptate. Criza migranţilor este, de departe, mai gravă decît cea a Greciei. În definitiv, în cazul grec, scenariul cel mai rău ar fi ca, din motive tehnice, ţara să iasă pentru o perioadă din zona euro şi, foarte puţin probabil, din Uniunea Europeană. Cît ar putea să dureze acest „exil“ este greu de spus. Dar un lucru e cert: Grecia nu va ieşi din spaţiul de civilizaţie şi de cultură europeană. Nu va fi aruncată peste bord din această lume nici măcar în cazul cel mai grav cu putinţă. Grecia este Europa.
Criza migranţilor este altceva. Este o veritabilă ciocnire civilizaţională şi principiile fondatoare ale proiectului european sînt aruncate în aer, unul cîte unul. Solidaritatea între membri nu funcţionează. Fiecare caută să obţină avantaje pe seama altuia. În traducere: fiecare lider caută să obţină avantaje electorale la el acasă prin aruncarea problemei peste gardul (de sîrmă ghimpată sau nu) al vecinului.
Între timp, comunităţile afectate cel mai mult de valul migraţionist aşteaptă răspunsuri ferme din partea autorităţilor naţionale şi europene. Răspunsuri care întîrzie. În lipsa lor, extremismul găseşte un teren fertil. Iar mesajul lui e clar: spaţiul comun de mişcare pentru oameni şi pentru bunuri este o vulnerabilitate şi nu un bun cîştigat. Cam aşa şi cu drepturile omului. Fără un răspuns pe măsură, situaţia riscă să degenereze spre un nou Ev Mediu, cu autorităţi centrale slăbite, cu ridicarea de noi ziduri în jurul unor teritorii ce tind să-şi păstreze privilegii şi libertăţi, cu violenţă şi intoleranţă.
Problema este că nu există o veritabilă reacţie europeană la noua provocare. Şi nu este vorba despre propunerile Comisiei Europene sau despre fondurile de urgenţă virate de Bruxelles către statele membre. Este vorba despre un răspuns strategic.
Oricît ar părea de ciudat, în ultimii ani, statele şi instituţiile europene au răspuns crizelor prin mai multă integrare. Europa este dotată astăzi cu mecanisme comune de control şi de intervenţie în domeniul financiar, bancar şi bugetar de neimaginat înainte de declanşarea crizei – atunci cînd aceste domenii făceau parte din spaţiul sacru al suveranităţii naţionale. Şi nimic nu părea să le scoată de acolo. Azi nu mai este aşa. A fost suficient seismul financiar.
De data aceasta, răspunsul la criză are o mai puternică încărcătură politică şi culturală, la care se adaugă componenta de securitate, militară şi de
. De aceea este şi mai dificil.
Mai întîi de toate, gestionarea frontierelor externe nu mai poate fi lăsată în seama statelor, aflate sub presiune. Dacă este vorba despre spaţiul comun, atunci şi răspunderea protejării acestuia este tot comună – atît din punct de vedere financiar, cît şi al resurselor umane. Deci ne trebuie o forţă europeană de pază şi control la frontierele externe.
Evident, statele ar trebui să renunţe la atributul naţional legat de acordarea azilului – regulile trebuie să fie europene. Primirea refugiaţilor (să nu vă închipuiţi că valul va trece curînd, mai degrabă e doar începutul!) ar trebui să aibă loc în centre plasate pe cuprinsul Uniunii Europene, acolo unde interesele strategice o cer. Iar gestiunea trebuie să fie europeană. Puţin contează că se află pe teritoriul unui stat sau al altuia. Disputele dintre state – cine să primească mai puţini şi cine mai mulţi – sînt penibile. Situaţia ne priveşte pe toţi în egală măsură.
Apoi, e momentul să discutăm despre adevărate politici europene de securitate şi de vecinătate, în locul caricaturilor din prezent. Acum mai bine de un deceniu, cînd a fost lansată politica de vecinătate, Uniunea Europeană îşi propunea crearea la frontierele sale a unei „zone de prosperitate şi a unui cerc de prieteni“. Am citat din Comunicarea din 11 mai 2003 a Comisiei Europene „Europa extinsă – Vecinătate: un nou cadru pentru relaţiile cu vecinii noştri estici şi sudici“. Este clar că obiectivul, corect în sine, a fost ratat.
Mai mult ca niciodată, Uniunea Europeană se confruntă cu ameninţări şi dinspre Mediterana, şi dinspre Orientul Mijlociu sau vecinătatea estică. Despre prosperitate nici că poate fi vorba. Viziunea Europei despre ea însăşi, aceea de „imperiu al binelui“, care se extinde în mod paşnic şi natural, găsind la periferii vecini prietenoşi, ba chiar gata să-i accepte valorile şi să intre înăuntru cu entuziasm, s-a dovedit nerealistă.
Desigur, a funcţionat cu destul succes în cazul Europei Centrale şi de Est şi ar putea funcţiona, într-un anumit fel, în cazul Balcanilor de Vest şi, eventual, în cazul particular al Republicii Moldova şi al Ucrainei pro-occidentale. Dar atît.
Mai departe, Uniunea Europeană trebuie să combine acţiunea militară (cu sau fără NATO) cu măsurile de stabilizare politică şi economică, dacă doreşte să aibă parteneri măcar previzibili, începînd cu Libia şi Siria, principalele puncte nevralgice în acest moment. Urmează apoi clarificarea relaţiilor cu cei doi vecini strategici, Rusia şi Turcia. Fiecare cu specificul lui.
Procesul va fi lung, iar criza migraţiei se află de-abia la început. Europa – care, privită dinspre imensitatea Asiei, pare de-abia un biet pinten de pămînt avîntat către Atlantic – are de dat un răspuns curajos, în încercarea de a modela din nou lumea după chipul ei. Vestea bună este că nu ar fi pentru prima oară în istorie. Întrebarea este dacă avem liderii capabili de asta.
Ovidiu Nahoi este realizator la TVR2.
