Antiextremism în ţara lucrului prost făcut
Mai întîi de toate, problema este că decidentul român acţionează sub semnul urgenţei. Sau, mai bine zis, improvizează. Încropeşte. Astfel încît provizoratul devine o stare permanentă. Aşa şi cu legislaţia privind simbolurile şi manifestările cu caracter extremist. Ordonanţa de urgenţă nr. 31/2002, care interzicea simbolurile şi manifestările cu caracter fascist – şi modificată acum de legea iniţiată de Crin Antonescu în sensul stabilirii unor sancţiuni – a fost chiar o urgenţă.
Totul a pornit de la un meci de fotbal, unde suporterii clubului Dinamo Bucureşti au abordat asemenea simboluri, şi asta chiar pe stadionul propriu, adică pe teritoriul Ministerului de Interne. În urma reacţiilor din presă, cancelariile occidentale au înţeles că în Ministerul de Interne de la Bucureşti se face politică legionară şi fascistă. Şi cum România tocmai aştepta invitaţia de a adera la NATO, la summit-ul de la Praga din noiembrie 2002, urgenţa a venit de la sine.
Acum, legea (să o numim) „Crin Antonescu“, iniţiată în octombrie 2013, a avut şi rolul de a îmbunătăţi imaginea liderului de atunci al liberalilor în faţa partenerilor americani. Se ştie, relaţiile fuseseră grav avariate în vara anului 2012, iar Crin Antonescu era practic obligat să vină cu o iniţiativă bine privită la Washington. La momentul iniţierii legii, tensiunile din USL mocneau, iar Crin Antonescu încă mai spera să ajungă preşedinte, din partea alianţei sau doar a PNL. Pe de altă parte, legitimitatea unui asemenea proiect legislativ poate fi cu greu contestată. Şi nu numai pentru că România a cunoscut ambele tipuri de totalitarism, cel de tip fascist şi cel comunist, dar şi fiindcă ideile antidemocratice, cu deosebire cele de la extrema dreaptă, îşi fac tot mai mult loc în spaţiul public, prin Internet şi în cadrul reţelelor de socializare, unde ştirile şi articolele se rostogolesc de-a valma, fie că sînt din surse credibile sau nu. Mai mult: extrema dreaptă europeană este astăzi puternic susţinută de la Kremlin.
Problema cu legea „Crin Antonescu“ nu este legitimitatea, ci felul în care a intrat pe agenda publică: fără o dezbatere serioasă asupra totalitarismelor româneşti ale secolului XX, fără un minim efort în vederea asumării întregului cortegiu de abuzuri şi crime săvîrşite în perioada 1938-1989. Fără o asemenea discuţie, legea a ajuns să semene a ucaz dat de o autoritate mînioasă şi obtuză. E adevărat că paşii democratici au fost respectaţi, că procedura a fost aplicată şi legea a trecut prin Parlament potrivit tuturor uzanţelor. Da, dar un Parlament departe de preocupările publicului şi mai ales cu un nivel de încredere dezastruos. România a „cîştigat“ astfel o lege controversată şi criticată pentru gradul ei prea mare de ambiguitate. A pierdut, în schimb, ocazia de a pune ordine în propriul trecut. Mai ales în aspectele lui cele mai întunecate.
De exemplu, lipseşte în societatea noastră o dezbatere serioasă şi fără resentimente în privinţa extremei drepte. Mai ales că la noi nu a putut avea loc un proces similar denazificării, din simplul motiv că, după Război, României i-a lipsit tocmai democraţia. Astfel că în teribilele lagăre comuniste s-au întîlnit ţărănişti, liberali, social-democraţi, dar şi antonescieni şi legionari. Tăvălugul comunist i-a adus împreună, în teribilul gulag românesc, pe cei care construiseră democraţia şi pe cei care o dărîmaseră. Suferinţele îndurate i-au transformat pe toţi în martiri.
Cu tot respectul, trebuie să admitem însă, la decenii distanţă, că nu toţi au suferit pentru convingerile lor democratice. Şi că totalitarismul precomunist românesc este responsabil de crime, deportări, pogromuri. Pentru toate acestea, anticomunismul nu poate fi o scuză. Din păcate, alocăm prea puţin timp pentru asemenea dezbateri necesare. Şi atunci, să nu ne mirăm că legi precum aceasta, apărute ca din senin, dau naştere la atîtea controverse.
Ovidiu Nahoi este realizator la TVR2.
