Republica Moldova, la 24 de ani de independenţă – ce e de sărbătorit?

La 27 august se împlinesc 24 de ani de la proclamarea independenţei Republicii Moldova. Cu alte cuvinte, ultima bornă înaintea sfertului de secol – în mod normal, prilejul unui bilanţ major, al unei priviri necruţătoare către trecut şi viitor. 

Dar este ceva de sărbătorit în Republica Moldova? Să nu fim negativişti. Mai întîi de toate, cetăţenii ţării au obţinut drepturi şi libertăţi. Inclusiv libertatea de a pleca peste graniţe. O libertate transformată, treptat, în principala sursă de finanţare pentru această ţară. Curios: în cea mai săracă ţară a Europei nu au avut loc în acest sfert de secol manifestaţii împotriva sărăciei. Ceea ce a contat a fost mai întîi de toate politica. S-a manifestat pentru limbă şi pentru tricolor, ba chiar şi pentru Unire, s-a manifestat împotriva comuniştilor şi, mai nou, împotriva celor care au devalizat băncile. 

Altfel, Republica Moldova reprezintă azi exemplul clasic de stagnare economică în această parte a Europei. Sîntem obişnuiţi să spunem că democraţia, care vine mînă în mînă cu libertăţile economice, aduce progres şi dezvoltare. Teoria nu pare a se aplica în Republica Moldova, spre deosebire de vecina ei, România, pe care unele dintre elitele moldoveneşti (nu toate!) şi-o iau drept model. 

Să privim cîteva cifre comparative. Conform datelor Băncii Mondiale, la declararea independenţei, în 1991, Republica Moldova pleca la drum de la un PIB/locuitor de 835 de dolari. Puţin, dar nu foarte departe de România, cu ai săi 1254 de dolari. După aceeaşi sursă, în 2014, Republica Moldova abia ajunsese să depăşească uşor 2200 de dolari (mai puţin de jumătate faţă de Albania!), în timp ce România se apropia vertiginos de cota 10.000. Aşadar, în aproape un sfert de secol, România, cu toate problemele ei, a crescut de peste opt ori. Moldova, de două ori şi jumătate. Tot în această perioadă, Letonia a crescut de peste şapte ori, Slovacia sau Estonia de circa opt ori, Lituania de nouă ori. În mod clar, Republica Moldova a pierdut ritmul regiunii. 

Pînă la urmă, această stagnare economică este şi rezultatul unei lipse a opţiunilor politice clare în această ţară, lipsită de bogăţii naturale care să-i asigure o dezvoltare din resurse proprii (cum ar fi cazul Azerbaidjanului, lăsînd la o parte aspectele de ordin politic şi democratic). 

După cum arată exemplul României şi al statelor baltice, opţiunea fermă pro-europeană şi pro-NATO a adus şi rezultate palpabile în plan economic şi al nivelului de trai al oamenilor, cu toate problemele întîmpinate pe parcurs şi cu toate durerile pe care reformele le-au presupus. Pentru Republica Moldova, „neutralitatea“ s-a dovedit, în timp, o opţiune mai costisitoare şi, economic şi social vorbind, mai dureroasă. 

Lucrurile păreau să se schimbe în bine după aderarea Republicii Moldova la Parteneriatul Estic. Programul european părea chiar să prindă cel mai bine tocmai la Chişinău, iar desfiinţarea regimului de vize din primăvara anului 2014 a fost o mărturie clară în acest sens. Perspectiva europeană a Republicii Moldova rămîne însă neclară. Pe de o parte, fiindcă progresele incontestabile înregistrate în perioada 2009-2014 s-au suprapus unei perioade de criză profundă a proiectului european. O criză care a pus extinderea între paranteze, dacă nu cumva a stopat-o pentru decenii. 

A fost foarte uşor ca în rîndul elitelor de la Chişinău să se cuibărească ideea că, oricîte reforme dureroase şi oricîte eforturi de modernizare ar face, uşa Uniunii Europene tot închisă va rămîne. Mai mult, exemplul românesc nu a fost cel mai încurajator în această direcţie. Elitele politice, economice şi financiare din Republica Moldova au avut ocazia să vadă, în ultimii ani, cîte capete s-au rostogolit pe jos în România, pe altarul europenizării şi occidentalizării, sub steagul luptei anticorupţie. Şi mulţi s-au întrebat, în timp ce le curgeau transpiraţii reci pe şira spinării: la ce bun toate astea? 

Răspunsul a venit, sec, în această vară, odată cu conturarea noii formule guvernamentale, după luni de criză politică şi după alegeri locale care au arătat un declin al forţelor pro-europene: varianta Maia Sandu, care cerea instituţii independente şi reforma profundă a justiţiei (poate chiar şi un procuror general anticorupţie din afara ţării), a fost pusă imediat deoparte de liderii politici. 

S-a preferat varianta Valeriu Streleţ, un om din sistem, un om al compromisului, care caută acum să refacă relaţia cu Rusia, grav deteriorată după semnarea de către Chişinău a acordurilor de asociere şi liber-schimb cu Uniunea Europeană. Un balans între Rusia şi Occident, pe care Republica Moldova pare decisă să-l joace pe mai departe, şi după 25 de ani de rezultate neconvingătoare.  

Ovidiu Nahoi este realizator la TVR2.