Benzi desenate

Debarasîndu-mă recent de cîteva zeci de kilograme de hîrtie tipărită, am descoperit, într-un colţ, o revistă mai puţin obişnuită. Este vorba despre

, „o publicaţie a copiilor“, cum mă avertizează coperta, plină de „jocuri“, „concursuri“ şi, desigur, „benzi desenate“. În prim-plan, un cîine preistoric – tip Flintstone –, cu doi colţi ieşiţi în afară, cam neinspirat, într-o sugestie „vampiristică“, pilotează un avion şi îşi salută entuziast micii prieteni. Acesta e Dino fără îndoială, noul personaj al imaginaţiei foarte tinerilor cititori. Spun „noul“, întrucît marginea coperţii îmi comunică un lucru pentru care sînt mai puţin pregătit. Revista din mîna mea (deja uşor îngălbenită de vreme şi praf) reprezintă chiar numărul inaugural al ineditei publicaţii: nr. 1/septembrie/1997 (Andrei, băiatul meu, avea doi ani atunci şi, probabil, dintr-un impuls alfabetizator, i-am luat lunarul respectiv, de 36 de pagini, de la vreo tarabă, pentru – n-o să credeţi – numai 2950 de lei!). Dino scrie şi o scrisoare-editorial către fani, pe prima pagină, arătîndu-se încrezător în viitorul revistei („m-am gîndit că ar fi cazul ca şi voi, copiii, mai mari sau mai mici, să aveţi o revistă care să vă fie pe plac şi să vă fie un prieten bun în momentele în care, sătui de lecţii sau de televizor, aţi hotărît să răsfoiţi ceva pregătit anume pentru voi“) şi calitatea materialelor ei („în primul număr al revistei mi-am rugat prietenii să mă ajute, scriind şi desenînd pentru voi, povestind şi imaginînd lucruri cît mai felurite şi mai atractive“). Deşi cam redundant stilistic pentru gustul meu, am decis să-i ofer credit lui Dino, un minut-două, înainte de a-i arunca bătrîna creaţie în sacul de gunoi. Am crescut totuşi în marea cultură a benzilor desenate cu Pif, Hercule, Docteur Justice şi Rahan şi nu aş putea privi decît cu încîntare pătrunderea genului la noi încă din, iată, anii ’90.

, de aproape două decenii – afirm aceasta cu destulă ezitare, fiindcă nu ştiu dacă publicaţia a depăşit amintitul „număr 1“, singurul găsit de altfel printre anticele mele hîrtii –, încearcă să coaguleze forţele autohtone pentru creaţia în domeniu. Se află şi aici o

mentalistă, pe care, grăbiţi, o trecem, poate, prea uşor cu vederea. 

Am deschis, aşadar, revista la întîmplare şi, tolerant cu culorile cam şterse, am citit un prim titlu: „Gaga!“ (p. 7). Un băieţel, cu limba căzută prin partea stîngă a gurii şi trei fire de păr ieşite din cap, ca trei ţepi, mă salută dintr-un cărucior pestriţ, cu steluţe roşii. Alături, o femeie (nelipsită de acelaşi aer nătîng, un defect, se vede, preluat din familie) îmbrăcată în fustă mini (!) se apleacă, cu mîini vînjoase, spre o gîscă (speriată), desenată (impropriu, considerînd nota generală de degenerare) extrem de artistic, în contururi de lebădă (vieneză). Doamna în chestiune, prezumtiv mama ciudăţelului, înşfacă pasărea, o aşază cu gîtul pe o buturugă şi, cu un satîr demn de filmele

se pregăteşte… să o decapiteze. Gîsca ţipă disperată „ga-ga“, bebeluşul o îngînă – vesel, nevoie-mare! – „ga-ga“. Apoi, vedem un cap de gîscă – în expresie de

– zburînd prin aer sub privirea înmărmurită a tînărului chelbos (interjecţia însoţitoare – imitînd sunetul despărţirii capului de trunchi – este „blup“). Călăul feminin (cum să-i zic, „călăua“ sau „călăuţa“?) curăţă, mai tîrziu, gîsca de pene. Din căruţ, eroul se întreabă nedumerit: „Ga-ga-pi-şi?“. Adică, deducem, mama schimbă pe gaga, întrucît a făcut pişi. Trupul inert al păsării – jumulite de pene – ajunge, ulterior, sub jetul rece al cişmelei din curte. Mititelul derutat exclamă, într-o surpriză continuă: „Ba-ie-ba-ie!“. În sfîrşit, femeia porţionează carnea pe masa însîngerată. Vedem un spectacol grosier: pulpe, aripi, un gît, chiar şi respingătoarele înotătoare întinse în faţa băieţaşului. Îngrozit, el zbiară din cărucior: „U-aaa! U-aaa!“ (gura deschisă monstruos ameninţă să înghită tot universul). Mama sangvinară, insensibilă la răcnete de micuţ, aruncă animalul tranşat într-o oală gigantică. În finalul secvenţelor, aduce o farfurie cu lichid gălbui (şi un copănel vag sesizabil) tînărului insurgent (prevăzut cu baveţică). Acesta se strîmbă cu o grimasă teribilă şi spune: „Ca-ca-pa-pa!“. Femeia se încruntă demonic. Dispare, pentru o secundă, şi reapare cu satîrul (vizualizat mai devreme) pe care îl ţine, feroce, în ambele mîini. Are, la rîndul ei, o grimasă morbidă şi, neaşteptat, ridică instrumentul deasupra capului mogîldeţei din cărucior (mărturisesc, am fost tentat să închid revista în acest punct). Copilul face ochii cît cepele şi înhaţă, umil, lingura, începînd să se înfrupte din supa de gaga şi strigînd, totodată, cu voluptate, „pa-pa-pa-pa!“. Alături, mama, rîzînd malefic (cu toţi dinţii), pe fondul unei încruntări a sprîncenelor aparent incorigibile, arată mulţumită. Ţine satîrul strîns la piept, ca pe un semn de biruinţă. 

Am rememorat, cu acest prilej, vrînd-nevrînd, surprinderea mea în America (la începutul anilor ’90) ori de cîte ori vedeam iniţialele

simbolul

cinematografice) chiar şi pe filmele de desene animate. „Unde e democraţia? Unde e creaţia liberă?“, mă întrebam consternat. Nu ştiam, desigur, că unei societăţi îi ia decenii întregi de efort susţinut pentru a-şi asuma gesturile şi detaliile civilizării. Apropo, vă mai amintiţi ce ne supărau cei „douăzeci de ani“ pe care ni-i dădea Silviu Brucan pentru o corectă occidentalizare? Astăzi, pariez că-l consideraţi – pentru observaţia respectivă – nu doar optimist, ci şi foarte galant.  

Istoreme