Viitorul românesc
În 1922, în prefaţa unei cărţi care s-a tradus şi în româneşte
Ortega y Gasset observă că „spaniolul obişnuieşte să-şi facă iluzii asupra trecutului, în loc să şi le facă asupra viitorului său“. Acest cult supradimensionat al trecutului e, în aparenţă, un principiu de coagulare naţională. În realitate, efectul e, mai curînd, paralizant. Pentru ca o naţiune să se mobilizeze consecvent şi tenace e nevoie nu de o făloasă privire îndărăt, spre legendare zile de glorie, ci de un proiect comun, de o viziune asupra viitorului. Cu alte cuvinte, o perspectivă de construcţie comună e un factor de coeziune infinit mai vital şi mai eficace decît memoria unor împrejurări trecute.
Nu e singurul pasaj din cartea gînditorului iberic a cărui potriveală cu realităţile româneşti de astăzi e spectaculoasă. Şi la noi, „identitatea“ naţională e definită, adesea, din unghi retrospectiv. Am văzut o sumedenie de politicieni, profesori de liceu, mătuşi patriotice şi literatori de provincie (chiar dacă trăiesc în Bucureşti…) perorînd emoţionat, ori de cîte ori e vorba de ţărişoară, despre „eroii neamului“, de la Decebal la Avram Iancu şi Bălcescu, despre mari isprăvi istorice, despre imemoriale virtuţi strămoşeşti. Sînt prea conservator ca să dispreţuiesc trecutul şi să pun în umbră monumentalitatea vie a tradiţiei. Dar ştiu, pe de altă parte, că un trecut nobil şi o tradiţie venerabilă (ingrediente invocate, de alfel, de patrioţii tuturor patriilor) nu constituie o garanţie cu privire la calitatea contemporanilor şi la valoarea prezentului. Da, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Maniu sau Brătienii au fost figuri excepţionale, dar asta nu se răsfrînge, ereditar, asupra oricărui Mitică de azi. A crede că slava unor vremuri apuse justifică fudulia oricărui chefliu de-acum, a oricărui parlamentar de doi bani, a oricărui ministeriabil nu e decît o probă de orgoliu vid. Trecutul nu poate fi invocat pentru a legitima – sau a ascunde – indigenţa şi derapajele prezentului. Iar cînd ne întrebăm – cum sugerează Ortega – „ce ne ţine laolaltă?“, care e energia coagulantă a fiinţei noastre naţionale, e cu totul neproductiv să răspundem: „înaintaşii“, istoria noastră comună, ascendenţa noastră daco-romană. Nu putem revendica nimic în numele lor, dacă nu avem ceva de oferit noi înşine. Acum. Şi de-acum înainte.
Nu e vorba să evacuăm din conştiinţa noastră memoria veacurilor anterioare, nu e vorba să renunţăm la statui. Trebuie însă să înţelegem, cum o face Ortega, că membrii unei comunităţi statale „nu convieţuiesc ca să stea pur şi simplu laolaltă“, contemplînd, pios, ample fresce istorice, ci „ca să facă ceva laolaltă“. Ne trebuie, deci, „un program de viaţă comun“, un „proiect pentru mîine“. Ce vrem să facem din România? Ce se poate face, realist vorbind, din România? Acestea sînt întrebările care ar trebui să marcheze începutul de an şi de mandat al noilor guvernanţi şi al oricărui cetăţean responsabil. Cum vrem să arătăm în deceniile următoare? Fără ca aceste întrebări să fie referinţa de fundal a fiecărui gest politic şi civic, vom agoniza în sterile „analize politice“, în gesticulaţie de carnaval, în ambîţ privat. Sau, în cel mai bun caz, în soluţii conjuncturale, în mici ingeniozităţi de moment. Nu de patriotismul de parastas al retorilor avem nevoie şi nici de descurcăreala şmecheră a „băieţilor deştepţi“. Avem nevoie de un patriotism al viziunii. Inteligent. Lucid. Harnic.
(articol apărut în
, 30 decembrie 2009)
