Nevăzuţi, necunoscuţi…

Cînd ne supărăm, ne supărăm, de regulă, pe politicieni. Ei sînt vinovaţi pentru proasta administrare a ţării, ei promit şi nu fac, ei acordă prioritate intereselor personale, în loc să se gîndească la patrie şi popor. Uneori, văzînd că alegerile dau întotdeauna cîştig de cauză unor personaje mai curînd discutabile (pe multiple planuri), ne supărăm şi pe electoratul naţional, uşor de păcălit, derutat, prost informat, lipsit de experienţă democratică. La o adică, ne mai supărăm, din cînd în cînd, pe „intelectuali“, care ori se bagă unde nu le fierbe oala, ori stau deoparte în loc să pună umărul, ori se implică, dar ţin partea cui nu trebuie… 

Dar mai sînt şi alţii… Funcţionărime ineptă sau abuzivă, mici ştabi de provincie, nenumăraţi „tehnocraţi“, care umplu organigrama ministerelor, contribuind – anonimi, dar eficienţi – la brambureala generală. Nu vreau să fiu nedrept. Ştiu, din experienţă, că, nu o dată, angajaţii ministerelor reprezintă elementul de continuitate şi de minimă funcţionalitate, într-o structură al cărei vîrf e schimbat mereu, arbitrar, imprevizibil, după cum bate vîntul politic. Dar sînt şi unii, destui, aduşi în „aparat“ pe alte criterii decît stricta competenţă. Cu ei e mai bine să nu ai de-a face. Sînt băieţi şi fete de gaşcă, bine văzuţi de cîte un şef de partid, loiali pînă la slugărnicie (sau pînă la schimbarea „liderului“…), siguri de „poziţia“ lor, obraznici, agresivi.

Am avut neplăcerea să cunosc un asemenea personaj în această vară, într-o pensiune de pe lîngă Răşinari, în care am petrecut o săptămînă. Am aflat, la un moment dat, că un grup de funcţionari ai ministerului de interne chinez sînt într-un „schimb de experienţă“ în România şi că vor lua o masă (evident „festivă“) la restaurantul pensiunii unde trăsesem eu însumi. Oaspeţii erau plimbaţi prin ţară, ca să-i admire frumuseţile şi să se distreze. Drept care organizatorii ministerului român de resort au aranjat ca, în timpul mesei, cîţiva muzicieni talentaţi să le ofere un mic spectacol. Patroana pensiunii mi-a propus să asist şi eu, ca unul care locuiam sub acelaşi acoperiş, la partea artistică a evenimentului, ca să mă bucur de cîţiva instrumentişti şi cîteva voci mai mult decît agreabile. M-am conformat, mi-am tras un scaun confortabil nu prea departe de uşa sălii de mese şi am ascultat cuminte foarte prietenoasa muzică oferită mesenilor. Cînd programul s-a încheiat, m-am îndreptat, cuviincios, spre instrumentiştii care îl susţinuseră şi le-am strîns mîna, urmînd să părăsesc apoi restaurantul. În acel moment, o doamnă care conducea „delegaţia“, din partea Ministerului nostru de Interne, s-a ridicat şi, cu un ton vag ofensat, mi-a cerut să nu mă insinuez în programul grupului, un program „închiriat“ doar pentru membrii lui, un program gîndit să se desfăşoare în cerc închis. Apariţia mea deranja, deturna, polua atmosfera. Să fac bine să dispar. N-am înţeles despre ce era, de fapt, vorba. În cîteva minute „petrecerea“ era, oricum, deja încheiată, iar eu nu făcusem decît să omagiez succint, fără pompă, prestaţia artiştilor. Am ieşit, am notat, consolat, că, totuşi, una sau două doamne de la masă (românce) mi-au făcut, discret, semne de simpatie şi m-am aşezat pe terasă. Dar femeia comisar nu s-a lăsat: a venit după mine şi, sub privirea stingherită a proprietăresei pensiunii, mi-a dat cîteva „explicaţii“ ţanţoşe ca să pricep cît de deplasat fusese comportamentul meu. M-a apucat strîns, cu ambele mîini, ca nu cumva să fug. M-am simţit prins într-o gheară autoritară şi podidit de un discurs mîrlănesc, de mic ştab aflat „în exerciţiul funcţiunii“. După care cucoana a plecat victorioasă, demnă, ca un plutonier bine instruit, la capătul unei misiuni reuşite. O ajutau şi machiajul, şi costumaţia: totul „gîndit“ să „impună“, să sperie, să te pocnească în faţă cu un mic croşeu kitsch. 

M-am întrebat, la urmă, ce se întîmplase, de fapt. Toţi martorii autohtoni ai scenei erau jenaţi şi îmi confirmau, astfel, că nu greşisem cu nimic. Dar atunci cum se explica ieşirea cocoşească a madamei? Voise, pur şi simplu, să facă o demonstraţie de „autoritate“, de „bărbăţie“, de „muşchiulatură“ fără egal în cartier? Se gîndise că apariţia mea episodică ştirbea ceva din măreţia prezenţei ei? Sau mă identificase ca fiind unul dintre duşmanii naţiunii (băsist, elitist, reacţionar) şi găsise un neaşteptat prilej să-mi pună cizma pe beregată? Oricum ar fi, personajul – nu lipsit de o dimensiune comică din specia Miţa Baston – mi-a lăsat un gust prost, nu numai pentru că era de prost gust, ci pentru că reprezenta un minister şi, inevitabil, un ministru, ba chiar, în situaţia dată, o ţară. Ideea că funcţionarea unei instituţii importante (incluzînd amenajarea „turistică“ a oaspeţilor ei străini) poate încăpea pe mîna unui asemenea ipochimen m-a umplut de melancolie. Nevăzuţi, necunoscuţi, domni şi doamne de această speţă îmi grădinăresc viaţa şi imaginea. Cu ce a păcătuit această ţară, ca să fie condusă de slujbaşi inapţi, inepţi, nedemni? Cum a ajuns coana Chiriţa şefă de protocol?