Iulia Badea-Guéritée

„Terminarea cotelor de lapte şi embargoul rusesc nu au nici o legătură între ele, dar s-au produs simultan şi au avut acelaşi impact: au pus o imensă presiune pe noi.“ Fraza, logică şi filozofică în acelaşi timp, nu iese din gura vreunui tehnocrat de la Bruxelles. Este rostită de un fermier din sudul Suediei.

Există oraşe care lasă în urma lor un parfum de déjà-vu. Există altele, spectaculare, care surprind la fiecare pas. Dar există şi oraşe în care, fără să înţelegi foarte bine de ce, te simţi acasă.

Dincolo de nori, de limitele unei Europe pe care o numim comun Occident şi care se opreşte la frontiera nordică a Germaniei, dincolo de ceea ce cunoaştem în imaginarul atît de restrîns al geografiei noastre continentale, dar şi dincolo de Marea Baltică, începe micul stat leton.

Diaspora românească din Franţa este un obiect ciudat. Un OZN. Absentă prin dispersie ani în şir, strălucind prin fragmentare şi înstrăinare, prin jemenfichism, mai ales după Revoluţia din 1989, diaspora română din Franţa este totuşi capabilă să surprindă plăcut şi definitiv, atunci cînd se exprimă pe o singură voce.

În concepţia camusiană a duratei, aşa cum transpare dintr-o relectură de maturitate a romanului Ciuma, singura decizie potrivită legată de utilizarea cu parcimonie, în absolut, a timpului care a mai rămas, este cea care te obligă la o acţiune care, din punct de vedere strict personal, reprezintă o ruptură de sistem.

...şi realizaţi că nu sînteţi/nu sîntem cu nimic mai prejos de orice alt cetăţean al Europei, oricare alt european, şi că, dacă Bruxelles simbolizează Uniunea Europeană, la fel de bine o simbolizează şi Bucureştiul. Sau Alba Iulia.

Unele lucruri se întîmplă pentru că nu au urmare şi nici sens, şi probabil că cel mai înţelept gest este să nici nu le acorzi o prea mare importanţă. Altele însă sînt adevărate declanşatoare de noi orizonturi, de noi viziuni, de idei, de senzaţii, şi ar fi păcat să nu le acordăm atenţia necesară sau să trecem nepăsători pe lîngă ele.

Nu au fost capitale culturale europene în acelaşi an: Sibiu a fost în 2007, capitala Lituaniei – în 2009. Le-am găsit însă un aer comun, o mîndrie discretă şi foarte calmă. Aceleaşi dimineţi molcome, aceleaşi clădiri parcă desprinse dintr-o poveste, o vedere superbă din avion, cartiere cu nume minunate.

Parisul este portul multor mari scriitori contemporani. Parisul este un port, pur şi simplu. Poate că de aceea pe stema oraşului se află vapoare, ancore. Parisul a fost dintotdeauna un port al inspiraţiei, şi dacă pentru secolul trecut aş reţine un singur nume, Ernest Hemingway, pentru acest secol l-aş reţine pe Milan Kundera.

Există un aspect care îl jenează pe oricare cititor al presei din România. Al unui mare segment al presei din România: violenţa discursului. Uşurinţa cu care din pana celui care scrie curg insulte, injurii, cuvinte insuportabile pentru orice dicţionar. Este un aspect pus în valoare de orice cititor al acestui produs.

Nu l-am cunoscut personal pe Alex. Leo Şerban. Aveam nevoie de un acord de publicare, am ajuns la el printr-un prieten comun şi, la foarte puţin timp după ce, cucerită de imensa cultură enciclopedică pe care o respira personalitatea sa, citisem De ce vedem filme. Et in Arcadia cinema (Polirom, 2006), am aflat că Alex nu mai este.

Am citit de curînd cîteva rînduri care aparent nu au nici o legătură cu excepţia culturală: „o minoritate care îşi asumă loialitatea faţă de statul în care trăieşte are mai multe şanse să fie susţinută de către acest stat, să-şi dezvolte elementele identitare, [...] fiind un liant între două state.“ Autorul este Iulian Chifu, consilier al preşedintelui Traian Băsescu, parafrazînd o paradigmă din aşa-numitul discurs de la Sulina.

Să fim cinstiţi – recitind multitudinea de texte deja apărute pe acest subiect, ar trebui să recunoaştem că aceste iniţiale ascund de fapt încă un domeniu în care UE nu joacă fair-play: asemeni lui Gabriel Giurgiu, care se întreba, pe bună dreptate, cui nu-i plac organismele modificate genetic, am fi îndreptăţiţi să ne întrebăm ce se întîmplă de fapt cu adevărat.

Dincolo de metodă în sine, de concept sau aspecte ale unei limbi de lemn care fac, din fericire, parte din fundamentele deontologiei jurnalistului, obiectivitatea pare a fi astăzi un termen extrem de greu de definit. Nu numai în presa românească, ci şi în cea franceză sau anglo-saxonă.

O dată pe an, vara, studiourile de televiziune franceză (europene?) îşi orientează dezbaterile şi preferinţele pentru invitaţi spre Est. Direcţia România. Punct terminus, Bucureşti. Practic, o perioadă fastă, aş zice, pentru ţară, dacă admitem că orice veste – proastă sau bună – este o formă de publicitate.