România, bătaia de cap a Europei?

O dată pe an, vara, studiourile de televiziune franceză (europene?) îşi orientează dezbaterile şi preferinţele pentru invitaţi spre Est. Direcţia România. Punct terminus, Bucureşti. Practic, o perioadă fastă, aş zice, pentru ţară, dacă admitem că orice veste – proastă sau bună – este o formă de publicitate şi o manieră de a pune pe prima pagină a ziarelor şi în deschiderea emisiunilor de actualităţi fosta ţară a lui Nicolae Ceauşescu. Au fost, sistematic în ultimii ani, subiecte deloc onorabile şi care au cauzat o ploaie de tunete şi fulgere de la Bruxelles. Mai ales prin intermediul dezlănţuitei şi extrem de sincer dezinvoltei Viviane Reding. Comisarul pentru Justiţie (o fostă jurnalistă care îşi măsoară cuvintele, spre deosebire de ceea ce crede o parte a presei din România, şi care, pe deasupra, este considerată, alături de românul Dacian Cioloş, a fi unul dintre cei mai serioşi şi mai activi comisari) a pus Franţa la punct în urmă cu doi ani, în timpul mandatului lui Nicolas Sarkozy. Presa a tăcut mîlc pe atunci, Sarkozy s-a răţoit oficial, dar a făcut întocmai ceea ce i-a cerut Reding: o strategie, pe hîrtie, pe mai mulţi ani, de integrare a romilor şi de adaptare a legislaţiei pentru a trata problema aceasta ca pe una europeană, nu ca pe una franco-română.

Diferenţa şi destinul fac ca anul acesta roata să se întoarcă, practic, rămînînd teoretic însă pe aceeaşi axă: la ordinea zilei, pe lîngă criza economică şi financiară a zonei euro, care ţine toate primele pagini, criza politică din România ne-a dăruit o vară deloc plictisitoare. Se vorbeşte despre România cam peste tot în Europa, în lume, scop de brand de ţară atins, dar nu aşa cum voiam sau cum visam. Ci în termeni deloc elogioşi şi de neinvidiat, într-un asemenea hal încît pînă şi recenta campanie de expulzare a romilor din Franţa (ei da, este august, stînga a venit la putere la Paris, însă e aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie) a trecut pe un plan secund. Sîntem, sincer, „dă toată minunea“, cum ar spune o mamă iubitoare din Ardeal, privind la prostiile pe care le face fiul iubit. Soap opera, foilleton à l’eau de rose, blitzkrieg... epitetele curg, şi nu pe apa sîmbetei, ci pe firul breaking news care ţine site-urile de ştiri.

Pînă şi canalul de televiziune France 24, zilele trecute, cînd a invitat cîteva nume din spaţiul public francez să dezbată asupra crizei din România (erau de faţă şi Pierre Verluise, directorul site-ului diploweb.com, şi Radu Portocală, şi George-Frederick Jewsbury, istoric şi cercetător la Centrul de studii al lumii ruseşti, caucaziene şi central-europene din Paris, Corina Stratulat, analist politic la European Policy Centre din Bruxelles, Sorin Ioniţă, sussemnata), a pus emisiunea sub semnul unui titlu pe care l-am găsit „funny“ pe moment: „Brussels’ new headache: does EU mean democracy?“/ „Noua bătaie de cap a Bruxelles-ului. Este echivalentă UE cu democraţia?“. Adevărul este că, obiectiv vorbind, România este bătaia de cap a Europei, de cînd a aderat, din 2007. Poate chiar cu cîţiva ani înainte, să zicem imediat după Revoluţia din 1989, cînd Occidentul a realizat mai multe adevăruri pe care le ignorase pînă atunci. Odată trecut extazul dispariţiei lui Nicolae Ceauşescu, europenii şi-au dat seama că, de fapt, românii nu numai că nu ştiu să profite de libertatea obţinută (vezi episodul cu minerii), dar că nici nu reuşesc să se lepede odată de un anume tip de balcanism, bizantinism, cult al intrigii şi al spălării rufelor murdare în public, adorare a maximei „să moară şi capra vecinului“, corupţie... Enumerarea este lungă şi se traduce prin cuvinte seci, gen „aderarea la spaţiul Schengen o să mai aştepte“, „monitorizarea continuă“, „justiţia nu este încă liberă“... Evident, toate aceste tare nu s-au născut azi şi nici nu au apărut goale în faţa oamenilor puternici de la Bruxelles din cauza Guvernului Victor Ponta. Întocmai ele existau şi dinainte, dar pînă în această vară a vrajbei noastre, Bruxelles a arătat cu degetul, a mustrat, dar nu a ridicat niciodată tonul. Nu a trimis la colţ, nu a admonestat sau pedepsit.

De ce acum, de ce astfel?

Răspunsul este nu chiar atît de complicat, dar comportă mai multe faţete. Simbolic, România este pentru UE cam ceea ce este subiectul România pentru un tip de presă ca Presseurop sau Courrier International, cele două media cu sediul la Paris, care trec larg în revistă, prima şi în zece limbi străine, printre care româna, ce se întîmplă în Europa şi în lume. De fiecare dată cînd vorbesc despre România (sau Moldova) şi fac propuneri de articole (de tradus, de scurtat etc.), răspunsul este invariabil: nu este esenţial pentru noi, pe cine interesează?, chiar crezi că cititorul obişnuit va fi curios să citească ceva despre Curtea de Argeş sau Ion Luca Caragiale!? Ah, Dracula, iar? Ca idee, Courrier International nu a consacrat niciodată, în peste 20 de ani de existenţă, o copertă, României, iar la Presseurop articolele preluate din presa românofonă se numără pe degete. Este simplu, în ochii Vestului, România, deşi a şaptea ţară ca număr de locuitori din Uniunea Europeană, nu este o ţară care contează. Este statul în care fiecare dimineaţă este similară celeilalte, în care nu se întîmplă, din punct de vedere jurnalistic, nimic, o ţară care nu interesează. Este trist, este umilitor, ziaristul din mine sîngerează de fiecare dată cînd nemţii sau anglo-saxonii sau italienii sînt mai ascultaţi decît mine, şi urlă de bucurie cînd reuşeşte să vorbească despre România şi altfel decît despre romi. Acum însă, s-a umplut paharul. Ceea ce nimeni nu voia să vadă clar pînă acum este limpede ca lumina zilei şi toată lumea este şocată. România în UE? „Cea mai mare greşeală“, „aveau dreptate olandezii să opună veto intrării în Schengen“, „este adevărat că sînt doar ţigani pe acolo, şi la propriu, şi la figurat“ – scrie presa franceză şi nu numai.

Semiotic, deşi presa străină are tendinţa să confunde şi să compare politica şi gesturile lui Victor Ponta cu tizul din Ungaria, situaţia nu este similară, iar fulgerele azvîrlite din Olimp (pardon, Bruxelles) au fost pe măsură: Viktor Orbán a făcut lucruri deloc plăcute (legea privind subordonarea băncilor, botniţa la gura presei), sau a încercat să facă, dar respectînd întocmai litera legii. La Bucureşti, USL, cu vîrfurile de lance Ponta şi Crin Antonescu (preşedintele interimar), au făcut tot ceea ce au făcut crezînd că fac binele ţării (poate că au şi dreptate), dar încălcînd legea. Şi aici este marea diferenţă. Încălcînd atît legea, cît şi toate valorile europene, nerespectînd tratatele semnate şi, mai mult, jucînd nesportiv acelaşi dublu joc pe care îl joacă toate statele membre: la Bruxelles mieluşei, la Bucureşti zmei – scria un confrate din presa românească. Dublul discurs, atunci cînd te ştii vinovat, poate fi un joc extrem de periculos. Este întocmai ceea ce se întîmplă acum la Bucureşti. Jocul cu UE este aidoma unei căsătorii, cu acte şi la preot. Ai semnat pentru la bine şi la rău, accepţi în consecinţă tot ceea ce presupune o căsătorie normală: compromisuri, cedări, iertări, la pachet cu momentele de bucurie, extaz, tristeţe şi chiar durere. Or, România este acum pe cale să spună „căsătorie, căsătorie, dar cîtă vreme nu se ştie şi nimeni nu a văzut, de ce nu!?...“. Problema este că totul se vede mai devreme sau mai tîrziu, şi totul se plăteşte.

În fine, ceea ce deranjează cel mai mult, atît la Bruxelles cît şi presa europeană, este aspectul nesportiv al afacerii. Concret, din 2007 încoace cam toată lumea se aştepta la o maturizare rapidă a clasei politice româneşti, la o conştientizare a faptului că aderarea României în sine a fost un cadou care trebuia onorat. Or, la cinci ani după, politica se joacă fără reguli, ca la curtea sultanilor, cu un lot întreg de maziliri şi afaceri cu dame şi mulţi bani, un joc sordid de pocker ce nu mai are trecere într-o Uniune care este şi ea pe buza prăpastiei. Implozia bate la uşă, iar singura posibilitate de a o evita este un joc corect, fair-play. Misterioasele jocuri murdare ale României nu mai trec, iar Bruxelles s-a săturat, ca şi opinia publică românească, să tot aştepte naşterea unei generaţii noi de politicieni.

La final, un gînd: contrareacţia oamenilor politici români ca şi a unei mari părţi a mass-media, la îngrijorările europene şi la dezaprobarea venită din presa europeană, este, a fost de burzuluire, de semeţie, de „ce mai vor ăştia, dom’ne?“. Problema este, încă o dată, că, atunci cînd cineva zice că nu e bine, poate fi trecut cu vederea. Dar cînd mai multe persoane, publicaţii, unele obiective, altele nu, dar la unison, şi de stînga, şi de dreapta, zic că nu e bine, poate că atitudinea firească ar fi de oprire, de analizare, de punere pe gînduri, de resetare a termenilor şi de restartare a procesului emoţional şi cognitiv.

Iulia Badea-Guéritée este editor român la Presseurop & Courrier International.

Foto: L. Muntean