România, bătaia de cap a Europei?

Publicat în Dilema Veche nr. 445 din 23-29 august 2012
România, bătaia de cap a Europei? jpeg

O dată pe an, vara, studiourile de televiziune franceză (europene?) îşi orientează dezbaterile şi preferinţele pentru invitaţi spre Est. Direcţia România. Punct terminus, Bucureşti. Practic, o perioadă fastă, aş zice, pentru ţară, dacă admitem că orice veste – proastă sau bună – este o formă de publicitate şi o manieră de a pune pe prima pagină a ziarelor şi în deschiderea emisiunilor de actualităţi fosta ţară a lui Nicolae Ceauşescu. Au fost, sistematic în ultimii ani, subiecte deloc onorabile şi care au cauzat o ploaie de tunete şi fulgere de la Bruxelles. Mai ales prin intermediul dezlănţuitei şi extrem de sincer dezinvoltei Viviane Reding. Comisarul pentru Justiţie (o fostă jurnalistă care îşi măsoară cuvintele, spre deosebire de ceea ce crede o parte a presei din România, şi care, pe deasupra, este considerată, alături de românul Dacian Cioloş, a fi unul dintre cei mai serioşi şi mai activi comisari) a pus Franţa la punct în urmă cu doi ani, în timpul mandatului lui Nicolas Sarkozy. Presa a tăcut mîlc pe atunci, Sarkozy s-a răţoit oficial, dar a făcut întocmai ceea ce i-a cerut Reding: o strategie, pe hîrtie, pe mai mulţi ani, de integrare a romilor şi de adaptare a legislaţiei pentru a trata problema aceasta ca pe una europeană, nu ca pe una franco-română.

Diferenţa şi destinul fac ca anul acesta roata să se întoarcă, practic, rămînînd teoretic însă pe aceeaşi axă: la ordinea zilei, pe lîngă criza economică şi financiară a zonei euro, care ţine toate primele pagini, criza politică din România ne-a dăruit o vară deloc plictisitoare. Se vorbeşte despre România cam peste tot în Europa, în lume, scop de brand de ţară atins, dar nu aşa cum voiam sau cum visam. Ci în termeni deloc elogioşi şi de neinvidiat, într-un asemenea hal încît pînă şi recenta campanie de expulzare a romilor din Franţa (ei da, este august, stînga a venit la putere la Paris, însă e aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie) a trecut pe un plan secund. Sîntem, sincer, „dă toată minunea“, cum ar spune o mamă iubitoare din Ardeal, privind la prostiile pe care le face fiul iubit. Soap opera, foilleton à l’eau de rose, blitzkrieg... epitetele curg, şi nu pe apa sîmbetei, ci pe firul breaking news care ţine site-urile de ştiri.

Pînă şi canalul de televiziune France 24, zilele trecute, cînd a invitat cîteva nume din spaţiul public francez să dezbată asupra crizei din România (erau de faţă şi Pierre Verluise, directorul site-ului diploweb.com, şi Radu Portocală, şi George-Frederick Jewsbury, istoric şi cercetător la Centrul de studii al lumii ruseşti, caucaziene şi central-europene din Paris, Corina Stratulat, analist politic la European Policy Centre din Bruxelles, Sorin Ioniţă, sussemnata), a pus emisiunea sub semnul unui titlu pe care l-am găsit „funny“ pe moment: „Brussels’ new headache: does EU mean democracy?“/ „Noua bătaie de cap a Bruxelles-ului. Este echivalentă UE cu democraţia?“. Adevărul este că, obiectiv vorbind, România este bătaia de cap a Europei, de cînd a aderat, din 2007. Poate chiar cu cîţiva ani înainte, să zicem imediat după Revoluţia din 1989, cînd Occidentul a realizat mai multe adevăruri pe care le ignorase pînă atunci. Odată trecut extazul dispariţiei lui Nicolae Ceauşescu, europenii şi-au dat seama că, de fapt, românii nu numai că nu ştiu să profite de libertatea obţinută (vezi episodul cu minerii), dar că nici nu reuşesc să se lepede odată de un anume tip de balcanism, bizantinism, cult al intrigii şi al spălării rufelor murdare în public, adorare a maximei „să moară şi capra vecinului“, corupţie... Enumerarea este lungă şi se traduce prin cuvinte seci, gen „aderarea la spaţiul Schengen o să mai aştepte“, „monitorizarea continuă“, „justiţia nu este încă liberă“... Evident, toate aceste tare nu s-au născut azi şi nici nu au apărut goale în faţa oamenilor puternici de la Bruxelles din cauza Guvernului Victor Ponta. Întocmai ele existau şi dinainte, dar pînă în această vară a vrajbei noastre, Bruxelles a arătat cu degetul, a mustrat, dar nu a ridicat niciodată tonul. Nu a trimis la colţ, nu a admonestat sau pedepsit.

De ce acum, de ce astfel?

Răspunsul este nu chiar atît de complicat, dar comportă mai multe faţete. Simbolic, România este pentru UE cam ceea ce este subiectul România pentru un tip de presă ca Presseurop sau Courrier International, cele două media cu sediul la Paris, care trec larg în revistă, prima şi în zece limbi străine, printre care româna, ce se întîmplă în Europa şi în lume. De fiecare dată cînd vorbesc despre România (sau Moldova) şi fac propuneri de articole (de tradus, de scurtat etc.), răspunsul este invariabil: nu este esenţial pentru noi, pe cine interesează?, chiar crezi că cititorul obişnuit va fi curios să citească ceva despre Curtea de Argeş sau Ion Luca Caragiale!? Ah, Dracula, iar? Ca idee, Courrier International nu a consacrat niciodată, în peste 20 de ani de existenţă, o copertă, României, iar la Presseurop articolele preluate din presa românofonă se numără pe degete. Este simplu, în ochii Vestului, România, deşi a şaptea ţară ca număr de locuitori din Uniunea Europeană, nu este o ţară care contează. Este statul în care fiecare dimineaţă este similară celeilalte, în care nu se întîmplă, din punct de vedere jurnalistic, nimic, o ţară care nu interesează. Este trist, este umilitor, ziaristul din mine sîngerează de fiecare dată cînd nemţii sau anglo-saxonii sau italienii sînt mai ascultaţi decît mine, şi urlă de bucurie cînd reuşeşte să vorbească despre România şi altfel decît despre romi. Acum însă, s-a umplut paharul. Ceea ce nimeni nu voia să vadă clar pînă acum este limpede ca lumina zilei şi toată lumea este şocată. România în UE? „Cea mai mare greşeală“, „aveau dreptate olandezii să opună veto intrării în Schengen“, „este adevărat că sînt doar ţigani pe acolo, şi la propriu, şi la figurat“ – scrie presa franceză şi nu numai.

Semiotic, deşi presa străină are tendinţa să confunde şi să compare politica şi gesturile lui Victor Ponta cu tizul din Ungaria, situaţia nu este similară, iar fulgerele azvîrlite din Olimp (pardon, Bruxelles) au fost pe măsură: Viktor Orbán a făcut lucruri deloc plăcute (legea privind subordonarea băncilor, botniţa la gura presei), sau a încercat să facă, dar respectînd întocmai litera legii. La Bucureşti, USL, cu vîrfurile de lance Ponta şi Crin Antonescu (preşedintele interimar), au făcut tot ceea ce au făcut crezînd că fac binele ţării (poate că au şi dreptate), dar încălcînd legea. Şi aici este marea diferenţă. Încălcînd atît legea, cît şi toate valorile europene, nerespectînd tratatele semnate şi, mai mult, jucînd nesportiv acelaşi dublu joc pe care îl joacă toate statele membre: la Bruxelles mieluşei, la Bucureşti zmei – scria un confrate din presa românească. Dublul discurs, atunci cînd te ştii vinovat, poate fi un joc extrem de periculos. Este întocmai ceea ce se întîmplă acum la Bucureşti. Jocul cu UE este aidoma unei căsătorii, cu acte şi la preot. Ai semnat pentru la bine şi la rău, accepţi în consecinţă tot ceea ce presupune o căsătorie normală: compromisuri, cedări, iertări, la pachet cu momentele de bucurie, extaz, tristeţe şi chiar durere. Or, România este acum pe cale să spună „căsătorie, căsătorie, dar cîtă vreme nu se ştie şi nimeni nu a văzut, de ce nu!?...“. Problema este că totul se vede mai devreme sau mai tîrziu, şi totul se plăteşte.

În fine, ceea ce deranjează cel mai mult, atît la Bruxelles cît şi presa europeană, este aspectul nesportiv al afacerii. Concret, din 2007 încoace cam toată lumea se aştepta la o maturizare rapidă a clasei politice româneşti, la o conştientizare a faptului că aderarea României în sine a fost un cadou care trebuia onorat. Or, la cinci ani după, politica se joacă fără reguli, ca la curtea sultanilor, cu un lot întreg de maziliri şi afaceri cu dame şi mulţi bani, un joc sordid de pocker ce nu mai are trecere într-o Uniune care este şi ea pe buza prăpastiei. Implozia bate la uşă, iar singura posibilitate de a o evita este un joc corect, fair-play. Misterioasele jocuri murdare ale României nu mai trec, iar Bruxelles s-a săturat, ca şi opinia publică românească, să tot aştepte naşterea unei generaţii noi de politicieni.

La final, un gînd: contrareacţia oamenilor politici români ca şi a unei mari părţi a mass-media, la îngrijorările europene şi la dezaprobarea venită din presa europeană, este, a fost de burzuluire, de semeţie, de „ce mai vor ăştia, dom’ne?“. Problema este, încă o dată, că, atunci cînd cineva zice că nu e bine, poate fi trecut cu vederea. Dar cînd mai multe persoane, publicaţii, unele obiective, altele nu, dar la unison, şi de stînga, şi de dreapta, zic că nu e bine, poate că atitudinea firească ar fi de oprire, de analizare, de punere pe gînduri, de resetare a termenilor şi de restartare a procesului emoţional şi cognitiv.

Iulia Badea-Guéritée este editor român la Presseurop & Courrier International.

Foto: L. Muntean

Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Nu mai citiți nimic!
Noua lege a Educației face cititul opțional, un prim pas înainte de a scoate cu totul educația din școală. În locul reformei, s-a ales abandonul.
3251104421 3a5f60ad8c k jpg
„Porții mici și gustoase”
Oamenii vor continua să citească, dar acea lume veche a dispărut. Hîrtia – dispare. Știrile – dispar.
CeMaFac ro, #TuCeFaciAcum?, taxiuri gratuite jpeg
Ce citesc tinerii adulți între BookTok și wattpad
Știm ce se citește, ce se caută, ce așteptări au și ne-am însușit și un limbaj specific.
p 1 jpg
Liste alternative
Mulți citesc literatura străină în original, în special în limba engleză, chiar și atunci cînd au la dispoziție traducerile românești.
p 12 jpg
Alfabetul imaginilor pentru cultura din spatele blocului
Sînt picături într-un ocean, sticle cu răvașe aruncate-n mare.
p 13 jpg
Gîndirea critică morală și alte fantezii de deșteptat copiii
Cum educăm, cum ne autoeducăm și cum ne lăsăm astăzi educați pentru a ne forma abilitățile morale de mîine?
p 14 jpg
Lecturi alternative din romanul românesc modern
Care ar trebui să fie scopul acestor lecturi formatoare? Să creeze oameni care să funcționeze moral?
Mîntuirea biogeografică jpeg
În capul mesei și în băncile dintîi
Ambiția pare să fie una dintre cele mai dilematice și contrariante trăsături de caracter.
p 10 sus jpg
Jocuri şi poturi ale ambiţiei
Ambiţia devine o poftă de mărire şi faimă pe care nimic nu ar putea-o vreodată ostoi.
Silk route jpg
Ambîț strategic Made in China
Supremația Chinei este pe cît de „inevitabilă“, pe atît de „naturală“.
p 12 jpg
De-a dreapta și de-a stînga ambiției: a plăcea oamenilor sau lui Dumnezeu?
Adevăratul creștin este un străin pentru această lume, adevărata lui țintă fiind viața cerească.
p 10 jos jpg
Scurte considerații psihologice despre ambiția la români
Ambiția nu este pozitivă (bună/funcțională) sau negativă (rea/disfuncțională).
p 1 jpg
Radio Itsy-Ambitsy
„Dacă eu n-am putut, măcar tu să poţi. Răzbună-mă, copile, şi o să fiu fericit. O să pot închide ochii cu inima împăcată.”
p 14 WC jpg
Ieșirea din „Machu Kitschu” / (Supra-)realism socialist
Replica din Bucureşti, realizată în 1951, deşi se aseamănă izbitor ca planimetrie şi tipologie a decoraţiei cu cele de la Moscova, este semnificativ mai joasă decît acestea.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
p 10 Ion D  Sirbu jpg
Amicul Dexter & amicul Sinister
Văd în Ion D. Sîrbu un fel de „ambasador” necesar acelora dintre noi care au obosit să tot empatizeze cu colaboratorii Securității.
p 11 J  Habermas WC jpg
Între think-tank și Denk-Panzer: intelectualul german
Sincronizarea limbajului educațional cu îmbogățirea limbajului specializat este imposibilă.
p 12 sus WC jpg
Turma minților independente
Multe se iartă în America. Mai multe decît în Europa.
p 23 jos jpg
Rusia și cultura ei (neo)imperială sau despre cum se autoîndeplinesc profețiile politice
În realitate, nimeni nu-i pune la colț pe clasicii ruși, fie ei scriitori, compozitori sau poeți.
p 22 jos jpg
Ecou (nu prea) îndepărtat. Intelectualii și puterea la 1996
Ar fi util cititorului dilematic de azi să vadă cum gîndeau acest subiect, acum aproape 30 de ani, stîrniți de revista noastră, trei intelectuali români majori: Ștefan Augustin Doinaș, Livius Ciocârlie și Ion Vianu.
E cool să postești jpeg
Un examen de conștiință
MeToo poate însemna mai mult decît mediatizare, scandal, procese: poate fi un real examen de conștiință.
p 10 sus Alyssa Milano WC jpg
MeToo, scurt istoric
Incriminarea hărțuirii sexuale nu a început cu mișcarea MeToo, iar cazul Weinstein nu a fost primul.
p 11 jpg jpg
De ce stîrnește abuzul sexual atîtea reacții contradictorii?
Reacția la trauma sexuală este una socială, cu rădăcini și ramificații profunde.
p,12 jpg
#MeToo, din nou. Tot despre putere, recunoaștere, dar și hermeneutică
Încercările de delegitimare a mișcării #MeToo înseamnă și o lipsă de recunoaștere a victimelor abuzurilor sexuale și conferă putere abuzatorilor.

Adevarul.ro

image
Accesul turiştilor, interzis în Thassos. Pe ce plaje nu se mai poate ajunge
Mai multe restricţii sunt în vigoare pentru turiştii care ajung în Grecia, începând cu data de luni, 8 august. Autorităţile au interzis accesul din cauza riscului de incendiu.
image
Bătaie în tren între un controlor şi un călător fără bilet. Agresorul este căutat de oamenii legii VIDEO
Un controlor de bilete a fost lovit de un pasager fără bilet care a devenit nervos în momentul în care a fost depistat. Totul s-a petrecut într-un tren care circula pe ruta Mangalia - Sibiu.
image
Primele imagini cu muniţia românească  primită de soldaţii ucraineni VIDEO
Site-ul specializat Ukraine Weapons Tracker au prezentat imagini cu ceea ce par a fi obuze de calibrul 122 milimetri fabricate în România de Romarm în 2022.

HIstoria.ro

image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.
image
Şiretlicurile lui Vlad Țepeș: Începutul războiului cu otomanii
În 1460, câțiva dintre boierii nemulțumiți de Vlad Țepeș au sosit la Curtea lui Mahomed al II-lea și i-au prezentat situația din Valahia și probabil unele povești exagerate de-ale lor. Chemat imediat la Edirne/Adrianopol pentru a duce tributul și 500 de băieți, Vlad a trimis vorbă sultanului...
image
Dacia romană, o provincie puternic militarizată
Distribuţia armatei în interiorul teritoriului provinciei Dacia a servit scopului strategic principal al acestei provincii, şi anume de a separa şi supraveghea neamuri „barbare” care erau potenţial periculoase, în special dacă se aliau între ele contra Romei, cum au fost în special sarmaţii iazigi.