Cîte ceva despre jemenfichismul dureros

jemenfichism

Cine s-ar fi gîndit, cine s-ar fi aşteptat, cine şi-ar fi imaginat că cei aproximativ 40.000 de români din Franţa vor reacţiona astfel? Momentul a fost propice. Din 1989, această diaspora, fragmentată în mai multe asociaţii culturale care nu interacţionau decît foarte puţin, care erau chiar în concurenţă, aceşti români care, unii, frecventau Institutul Cultural Român din Paris şi Ambasada României, iar alţii se ţineau departe de orice activitate comună de acest gen, aceşti exilaţi voluntari s-au regăsit în stradă. Votînd pentru preşedintele României. Stînd la coadă ore în şir, protestînd ca o singură voce, cerînd drepturile specifice oricărui om: cel de a vota, de a se exprima. Momentul a fost nu doar propice – emergenţa unei noi generaţii din diaspora, tineri care au sosit la studii şi care, la cei 20-25 de ani pe care îi au, nu mai au chef să fie o cantitate neglijabilă – ci şi matur. Românii care au decis să plece din ţară nu au făcut-o pentru că aveau o viaţă minunată, ci pentru că, avînd ocazia să vadă cum e în altă parte, auzind cum se trăieşte în alte state, au decis să experimenteze un alt stil de viaţă. Venise momentul, pentru ei, ca şi pentru cei rămaşi în ţară, de a accepta ideea că mersul actual al lucrurilor, în România anului 2015, nu mai poate fi acelaşi. La 25 de ani de la intrarea în ceea ce se numeşte o adevărată democraţie, este inacceptabil ca România să se dezvolte după reguli arhaice, corupţia să devină o stare

, este imposibil de acceptat că

nu se poate trăi ca

Diaspora românească din Franţa, dar şi diaspora în general, a ajuns la acel punct de maturitate dincolo de care nu se mai poate trece. Au zis, într-un fel, basta, şi au zis, într-un fel, liderilor români că s-au săturat. Au semnat, practic, un cec în alb noului preşedinte Klaus Iohannis, votîndu-l în proporţie de 88%. 

Ce facem deci mai departe? După ce a jucat cumva rolul lebedei negre, în accepţia dată de Taleb

Nassim Nicholas Taleb), declanşînd o extraordinară trezire şi mobilizare a spiritului civic al românilor, diaspora s-a retras liniştită în matca ei. La fel de discretă şi de insignifiantă ca întotdeauna, pe plan strict politic, diaspora s-a întors la ale ei: activităţi culturale, concerte, expoziţii, participări la recepţiile găzduite de ambasadă; munca zilnică, integrarea în marea masă a anonimilor, ducerea copiilor la şcoală, evitarea cu scrupulozitate, pe cît se poate, a grosului comunităţii româneşti; urmărirea programelor de televiziune din România, cu ajutorul satelitului; participarea la slujba de duminică, la bisericile ortodoxe din Paris sau împrejurimi; rareori participare la vreun tîrg de carte, salon, festival de muzică etc. Cred că, din păcate, la atît se reduce dorul de ţară al românilor din Franţa. Sigur, mai există momente foarte importante, pentru că sînt spontane, cînd elanurile generate de Ziua Naţională sau alte sărbători importante ajung să aibă o finalitate… plăcută: hore, concerte… Şi cu o nuanţă: sentimentul meu este – ca româncă locuind aici de 16 ani – că românii din Paris sînt mai dispersaţi decît cei din alte mari oraşe franceze. Am observat, de exemplu, la Bordeaux, o impresionantă comunitate română, foarte unită, întîlnindu-se cu plăcere nu doar la cocktailuri şi recepţii, ci şi în afara „programului“. La fel la Lyon sau Marsilia. Parisul, atît de cald şi de plăcut, ca oraş, să fie totuşi suficient de egoist pentru a nu crea relaţii strînse de prietenie? 

Oricum ar fi, fragmentarea este prezentă, ca valoare intrinsecă. Dar şi un anume resentiment de care vorbeşte foarte pertinent Mihaela Toader, într-un blog publicat de platforma

: „Legăturile cu ţara sînt strîns legate de nevoia prosperităţii şi menţinerea valorilor democratice în ţară şi e cert un lucru meritoriu, însă, pe de altă parte, asistăm, nu de puţine ori, la un puternic resentiment naţional. Uitîndu-se că unitatea culturii româneşti europene a fost puternic înrădăcinată în Europa de personalităţi marcante ale exilului românesc“ (în „O diasporă ce a iubit independenţa şi cultura română“). Aş îndrăzni să spun că acest resentiment este cu atît mai puternic în Franţa, ţară şi cultură care şi-a însuşit cîteva mari nume ale culturii româneşti. Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Brâncuşi – este greu şi umilitor, în acelaşi timp, să accepţi ideea că, deşi eşti la fel de român ca ei şi vii din aceeaşi ţară, imaginarul din care ei făceau parte nu-ţi mai serveşte drept carte de vizită; că astăzi, un român în Franţa este destul de des identificat ca fiind o persoană care este susceptibilă să te păcălească, să-ţi ia alocaţiile, un infractor, pe scurt. Trimiterile la egalitatea rom – român sînt şi ele frecvente. 

Deci dorinţa de recunoaştere şi valorizare este extrem de importantă, de unde, pînă la urmă, şi decepţia foarte mare. Frustrată, diaspora română din Franţa este într-o perpetuă căutare a identităţii sale pierdute. O dorinţă pe care politicienii români au tot interesul să nu o neglijeze. Cred că în legenda urbană care spune că diaspora influenţează pînă la urmă votul final este ceva adevăr. S-a mai întîmplat ca această diasporă, care aparent nu contează – doar 47 de români înregistraţi oficial, de exemplu, la Consulatul din Paris –, dar cu mult mai importantă potrivit cifrelor ministerului francez de interne, să facă şi să desfacă regi… Presimt că nu şi-a spus ultimul cuvînt şi că foarte curînd va cere să fie considerată ca făcătoare a imaginii României şi nu doar participant net la PIB. 

Courrier International. 

Foto: L. Muntean