Riga, fereastră sau oglindă?

Publicat în Dilema Veche nr. 590 din 4-10 iunie 2015
Riga, fereastră sau oglindă? jpeg

Dincolo de nori, de limitele unei Europe pe care o numim comun Occident şi care se opreşte la frontiera nordică a Germaniei, dincolo de ceea ce cunoaştem în imaginarul atît de restrîns al geografiei noastre continentale, dar şi dincolo de Marea Baltică, începe micul stat leton. Cu Riga, capitala sa, ca prim punct de reper. 

Închişi, cum spuneam, în limitele unei cunoaşteri pe care noi ne-o impunem, avem tendinţa – deşi ştim, datorită preşedinţiei rotative a Uniunii Europene, că Letonia este încă, pînă la sfîrşitul lunii iunie, statul care conduce destinele Uniunii – să căutăm înfriguraţi, înainte de a pleca, toate reperele care ne sînt cîrjă, într-un fel, în lumea în care trăim: oare folosesc şi ei moneda euro, oare taximetriştii de la aeroport sînt corecţi, care este preţul potrivit, limba în care să ne adresăm, mijloacele de transport, decalajul orar, hotelul potrivit? Cei mai studioşi se vor îndrepta şi spre Wikipedia, încercînd să afle dacă Letonia, vecina Kaliningradului, cu al său Immanuel Kant, a dat lumii vreun mare gînditor, scriitor, pictor. 

Ei bine, Letonia este un stat curios, să o spunem pe şleau, un stat prost servit de informaţiile turistice: în pierdere demografică (doar două milioane de locuitori), deoarece fecunditatea este slabă şi fenomenul migrator inexistent, avînd frontiere comune cu Rusia şi Belarus, o ţară majoritar protestantă, cu un trecut eteroclit (a făcut parte pe rînd din Suedia şi Polonia, apoi din Germania, din Rusia, şi-a cîştigat independenţa în 1991, înainte de prăbuşirea URSS, a aderat la Uniunea Europeană şi la NATO în 2004). Capitala, Riga, nu face parte nici ea din destinaţiile privilegiate pentru un sfîrşit de săptămînă sau pentru vacanţe. 

Călător de nevoie, deci, cu ocazia summit-ului Parteneriatului Oriental (20-22 mai 2015), am aterizat la Riga într-o noapte senină, pe un cer luminat aproape ireal de luminiţele petrolierelor care întîmpină orice avion venit dinspre Europa occidentală. Acelaşi cer devine dimineaţă foarte repede, în jurul orei 4 şi jumătate, cu un soare deloc amabil, ale cărui raze trec prin perdele automat destul de consistente: aproape de Polul Nord, Riga are cele mai bizare dimineţi posibile, soarele dînd senzaţia că este foarte jos, iar locuitorii îşi fac un titlu de glorie din a se amuza de bietul turist nedumerit: nopţile, aici, se dorm greu, aşa e. Dar oraşul e cu atît mai surprinzător dimineaţa. 

Riga este o capitală verde, cu multe parcuri, cu multe piste ciclabile, iar Daugava, fluviul care o traversează, îi conferă, alături de Marea Baltică, aflată la doar douăzeci de kilometri, un climat umed. Un vînt pătrunzător, care devine de-a dreptul necruţător atunci cînd plouă (adică des). A fost cazul în cele cîteva zile în care am rămas aici. Însă, obişnuiţi cu curiozităţile turiştilor sau, mai ales, cu lipsa lor de pregătire… geografică, letonii au răspunsuri la toate întrebările: umbrele foarte serioase, ca talie, pături suplimentare, zîmbete şi sfaturi. Recepţionistul hotelului în care am stat, Art Hotel Laine, un fel de muzeu contemporan de artă, întins pe doar cîteva etaje, dar decorat cu picturi naive şi foarte sugestive, cu chipuri de fete roşcate şi buchete de liliac, a mers, de la început pînă la sfîrşit, pe cartea amabilităţii… paterne. Orice mică întrebare devenea motiv de bunăvoinţă, orice nelămurire geografică prilejuia o foaie de hîrtie imprimată. Şi un zîmbet larg. 

Engleza este limba universală în această ţară protestantă. O paradoxală împletire de limbi, totuşi, în care engleza se amestecă, firesc, cu crîmpeiele de rusă (femeile vîrstnice care te numesc

, reprobator, atunci cînd îndrăzneşti să faci o fotografie în imensa lor catedrală ortodoxă, sînt un deliciu), nuanţe de germană şi ceva sunete franceze. Ca acel neaşteptat

, într-o după-amiază în care am luat trenul din Riga spre Jurmala, staţiunea lor de la malul mării, în care citirea numelui acestui cartier al capitalei îmi provocase zîmbetul. „E de la soldaţii lui Napoleon“, îmi explică un bărbat foarte înalt. 

Mister. Aici, da, este foarte uşor să pui superlative pe cuvintele cu care ai caracteriza capitala. Foarte mult liliac, într-o măsură care face abuzul de albastru-violet şi mirosul persistent un

olfactiv. Automobilişti foarte respectuoşi, chiar şi confruntaţi cu turistul care mai omite să se uite la semafor: „Ai putea face un picnic pe stradă şi nu te-ar călca nimeni“, îmi spune o nemţoaică aflată la studii aici. Letonii, bărbaţi şi femei, sînt foarte înalţi, iar femeile, în sine, foarte elegante: costumul sau măcar fusta, tocurile înalte nu lipsesc din garderobă. Deşi foarte mică, din punct de vedere al întinderii, doar cîţiva kilometri pătraţi, pentru un stat a cărui suprafaţă nu depăşeşte 307 kilometri pătraţi, capitala este un creuzet fantastic de religii, de biserici, deci, conjugate, din nou, la superlativ. Majoritar protestanţi luterani, letonii se mîndresc cu superba lor catedrală protestantă, considerată ca fiind cea mai mare biserică medievală din ţările baltice (început de secol XIII). La Riga se află şi cea mai mare catedrală ortodoxă din statele baltice, catedrala Nativităţii, cea care în anii lui Hruşciov a fost transformată de către sovietici, a doua populaţie ca număr de locuitori, în planetarium. Albastrul deschis cu care sînt pictate icoanele este de neuitat. Unul din lucrurile pe care nu le uiţi, ca senzaţie, cînd pleci din Riga. Situată în centrul oraşului, pe marginea aşa-numitei Esplanade, catedrala, construită la începutul secolului al XVIII-lea, în stil neobizantin, devine refugiu pe timp de ploaie. Nu foarte departe, căci Riga este un oraş al turlelor, se află catedrala catolică, dedicată Sfîntului Iacob, construită în secolul al XV-lea. Nu este singura catedrală. Capitala este cu adevărat o simfonie de biserici, de toate cultele, toate stilurile, cu o dominanţă a neogoticului romantic, iar din turla catedralei protestante se poate admira tot oraşul – 18 biserici protestante, 15 ortodoxe, 10 catolice… De acolo se văd şi piaţetele din oraşul vechi, noua bibliotecă naţională, pe malul fluviului, dar şi monumentul dedicat independenţei faţă de URSS, unde se află în permanenţă doi soldaţi. Imobili. 

Riga este, aşa cum indică numele său (

, în limba vecinei Lituania, înseamnă sinuozitate), alunecătoare. Niciodată plictisitoare, niciodată banală, un

Total. Simbolul capitalei, regăsit pe toate obiectele turistice, este pisica neagră. Ştiind însă că nu ne aflăm în Istanbul şi că, de fapt, nu am întîlnit decît o singură pisică în cinci zile la Riga. Pisica neagră este pisica aflată în poziţie de atac, da, da, cu toate firele de păr sculate pe trunchi şi cu corpul bombat, cu partea din spate ridicată, cu ghearele scoase, cea care priveşte dispreţuitor trecătorii de pe acoperişul unei case din centrul vechi, strada Amatu Iela. Şi este nu doar simbolul capitalei, ci şi al ţării. Povestea, simplă şi cu tîlc, nu are nimic de-a face cu superstiţiile noastre – de ghinion – şi este depănată cu plăcere şi mîndrie de orice vînzător (în timp ce te serveşte amabil cu ţuica lor ciudată, din hrean). Un artizan dintr-un secol îndepărtat, sărac şi dispreţuit, a decis să urce treptele sociale, să facă şi şcoală, pentru a demonstra celorlalţi membri ai Ghildei că poate fi acceptat şi el. Ghilda germanică a refuzat, considerînd că din statutul social dat de fosta sărăcie nu se poate ieşi. Negustorul ambiţios, dar şi mîndru, a pus să se ridice, pe acoperişul casei sale, două pisici cu fundul spre oraş, pentru a-şi arăta astfel necazul. Dispreţul. Membrii Ghildei, jigniţi, ar fi acceptat pînă la urmă primirea artizanului în rîndurile lor, cu o singură rugăminte: să schimbe poziţia pisicilor… Negustorul le-a întors pînă la urmă cu faţa spre oraş, cu fundul spre cer. 

Din Riga iau şi trecutul comun cu Lituania. Au fost ambele atacate – şi necucerite – de trupele lui Napoleon. Dacă Vilnius, capitala Letoniei, păstrează o prăjitură naţională, „Napoleon“, Letonia are

. Dar solitudinea înţeleasă ca mîndrie şi rezistenţă în faţa ruşilor care au cucerit, recucerit şi epurat micul stat. Resentimentele sînt, cum spuneam, prezente. În cotidian. Cetăţenii ruşi sînt identificaţi ca fiind noncetăţeni, un statut diferit de cel de apatrizi, creat în 1995. Este cazul pentru 260.000 de persoane, o treime din populaţie. Aceşti noncetăţeni (

) nu au nici o naţionalitate, nici letonă, nici alta, şi nu pot vota, în consecinţă. Nu pot lucra în administraţie, însă pot dobîndi cetăţenia letonă în urma trecerii unui examen complet de istorie, geografie şi limbă. Letonă, evident. Deşi arătaţi des cu degetul pentru asprimea acestei legi considerate discriminatorii, letonii afirmă că din 1995 încoace mai mult de 135.000 de astfel de

au primit cetăţenia letonă şi îşi justifică asprimea prin duritatea cu care ruşii i-au tratat imediat după scurta lor primă independenţă (1918-1939). Cîteva zeci de mii de letoni au fost deportaţi în Rusia, represiunea a fost masivă, iar teama de noua Rusie este palpabilă. Situat în mijlocul oraşului, pe bulevardul Raina, în apropiere de Casa Capetelor Negre, Muzeul Ocupaţiei impune respectul prin forma sa de buncăr. El reaminteşte însă şi evidenţa secolului 21: dependenţa energetică de Rusia, teama unui nou război, acum,

cînd Ucraina, situată nu foarte departe, poate deveni, peste vară, un nou focar mondial. Politic chiar, diferenţele sînt subliniate: letonii votează mereu dreapta, rusofonii letoni – stînga. Iar în 2009 Riga a ales un primar rus! Este oare atunci o întîmplare că şefii de stat şi de guvern europeni au fost primiţi la Casa Capetelor Negre, la doar un metru de Muzeul Ocupaţiei, în deschiderea oficială a summit-ului Parteneriatului Oriental? Casa Capetelor Negre, cea mai veche clădire medievală din Riga, datînd din 1344, era cîndva casa în care erau primiţi, pentru cîteva nopţi, negustorii celibatari ai Ghildei. Iar numele îl are probabil de la sfîntul patron al Ghildei, Maurice, cu origini nubiene. Astăzi, reconstruit potrivit stilului renaşterii olandeze, este unul din cele mai frumoase muzee istorice ale oraşului, iar faţada sa rivalizează ca frumuseţe cu faţadele clădirilor Art Nouveau din oraşul vechi.

La plecare, lămurită pe deplin asupra unei bucătării care o aminteşte pe cea a Ardealului – varză călită cu ciolan, supă de găluşte, salată cu smîntînă! –, am reuşit să plec cu un autor leton sub braţ. Capitala letonă ascunde o mulţime de fundături şi curţi ascunse, de locuri secrete în care librarii inediţi îşi primesc vizitatorii cu o încîntare nedisimulată. De exemplu, în fostul cartier evreiesc, nu departe de Muzeul de Artă, sau pe Wagner Iela… Janis Rokpelnis (n. 1945), în traducere bilingvă letonă-engleză. Pierdut printre volume în engleză şi franceză, Rokpelnis este, îmi explică Wikipedia, fiul unui poet oficial al regimului sovietic. Traducător al lui Alexandr Block şi al Marinei Ţvetaeva în letonă, s-a refugiat în poezia de dragoste la întoarcerea de la studiile efectuate în Rusia: „on the wall that separates / our wakefulness from a dream / a mirror hangs / and in it / you once gazed at your reflection // until one day someone God knows who / came and said / surely that’s a window not a mirror“ („pe zidul care desparte / veghea noastră de un vis / atîrnă o oglindă / în care te-ai uitat cîndva la reflecţia ta // pînă cînd cineva Dumnezeu ştie cine / a venit şi a spus / cu siguranţă e o fereastră, nu-i o oglindă“).

Riga, mai 2015  

Courrier International,

Foto: I. Badea-Guéritée

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cît timp mai dăm vina pe părinți?
Cu sau fără terapie, o idee posibil cîștigătoare ar fi acceptarea părinților noștri, dacă îi mai avem, așa cum sînt. Ei nu se mai pot schimba. Noi, însă, da.
Zizi și neantul jpeg
Tot de toamnă
Tot în compunerile de toamnă își aveau mereu locul și păsările călătoare.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Noua limbă de lemn. Cu drag!
Pupici, frumi, grădi, lunițe. Am „evoluat” de la clasicele diminutive și alinturi de cîrciumă de tipul „Ce fel de ciorbiță?”
E cool să postești jpeg
O lume ipotetică
cu cît ne percepem ca fiind mai valoroși, cu atît vom considera că merităm o viață bună și vom fi mai încrezători în propriile forțe.
p 20 WC jpg
Apărătorul credinţei ori apărătorul credinţelor?
Spiritul anglican, spunea istoricul dominican Guy Bedouelle (Revue française de science politique, 1969), poate fi caracterizat prin două calităţi: fidelitate faţă de tradiţie şi toleranţă.
Theodor Pallady jpeg
Predoslovie postmodernă
Orice mărturisitor al creștinismului este în criză de timp și de timpuri! Nu-și mai poate apăra credința într-o nișă cimentată, întorcînd spatele lumii, așa cum trăiește și gîndește ea astăzi, în secolul al XXI-lea.
p 21 WC jpg
PREVI (2)
Este PREVI un succes sau un eșec? După peste patru decenii de la darea în folosință, nici o familie nu a părăsit locuința ocupată, ci, dimpotrivă, a mărit-o și a modelat-o prin prisma utilizării ei.
p 24 S M Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
La 88 de ani, a murit actrița Louise Fletcher al cărei chip va rămîne pentru totdeauna în memoria iubitorilor de film drept imaginea rece de-ți îngheață sîngele a sorei-șefe Ratched din Zbor deasupra unui cuib de cuci, capodopera lui Milos Forman din 1975.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ne vedem în zona de confort
Poate, în loc să ne păcălim că sîntem oameni liberi pentru că nu-l cunoaștem pe „trebuie“, am putea s-o ascultăm, din cînd în cînd, pe Nina Simone și să ne fie mai puțin frică.
Zizi și neantul jpeg
Greierele și furnica
După revoluție, mentalitățile au început să se schimbe, slavă Domnului. Ne-am dat seama, măcar, că nu putem fi cu toții furnici. Și că își au și greierii rostul lor, și chiar grăunțele lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Găina care năștea pui vii – cum recuperăm anii ’90? –
Citiți Scînteia tineretului de prin anii ’70, să vedeți acolo ce condeie! Ce stil! Dacă ștai cum să te strecori puteai să faci presă adevărată, ba mai mult decît atît, literatură!”
E cool să postești jpeg
Votant la 16 ani?
Totuși, în toate aceste discuții pro și contra nu există de fapt argumentul de la care ar trebui să plece, în mod firesc, întreaga dezbatere: vocea adolescenților. Vor ei să voteze?
p 20 Fragii salbatici jpg
Visul adevărat. Două întrebări ale lui Marin Tarangul
Materia spiritului nu este o țesătură de concepte, ci o adîncime a lucrului însuși, acolo unde acesta își descoperă chipul, împreună cu rădăcina, posibilitățile și înrudirile lui esențiale.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Din nou despre Augustin
Știința despre Treime, desigur, prin care inclusiv filosofia ciceroniană cunoaște o paradoxală supraviețuire.
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Nouă autovehicule parcate în curtea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Bacău, pe strada Ghioceilor, au luat inexplicabil foc în noaptea de joi spre vineri. Pentru a nu știu cîta oară, La Bacău, la Bacău, într-o mahala, / S-a ’ntîmplat, s-a ’ntîmplat / O mare dandana
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cîți prieteni v-au mai rămas?
Generația mea, formată în comunism și imediat după, nu a fost învățată să-și facă din prieteni o familie.
Zizi și neantul jpeg
Primul an
Nu mă recunoșteam, nu recunoșteam familiarul în comportamentele colegilor și profesorilor mei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Prima mea călătorie
Aș vrea să vă spun că ceea ce am cîștigat în prima mea călătorie „adevărată” va dura pe termen lung, însă mi-am dat seama încă din primele zile ale întoarcerii că nu va fi așa.
E cool să postești jpeg
Anularea gîndirii
„Dacă ar fi fost rasist, Karl May nu i-ar fi lăsat pe Winnetou și Old Shatterhand să devină frați de cruce”.
p 20 WC jpg
Două modele ale diversităţii religioase
Cînd coexistenţa religiilor e privită în lumina Sursei lor transcendente, ea poate deveni întîlnire în cunoaştere.
Theodor Pallady jpeg
Un capitol tainic de Filocalie siriacă
Prea multe nu știm despre viața sfîntului Isaac Sirul, iar datele disponibile se pot consulta în volumul recenzat aici.
Rivero y Compania in Calle Tetuan Old San Juan   DSC06841 jpg
PREVI (1)
Importanța experimentului PREVI este majoră nu numai pentru arhitectura socială participativă, în particular, ci pentru arhitectură în general.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Din cauza porțiunilor de drum decapat, mai mulți bicicliști participanți la Turul României s-au accidentat, căzînd de pe biciclete în zona Ambud-Petin din județul Satu Mare.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Așteptați, reconfigurăm traseul
După 16 ani în care aproape m-am identificat cu locul de muncă și n-am făcut mai nimic în rest, vîrsta de mijloc care începe mai mereu cu 4 și care se apropia mă speria cumplit.

Adevarul.ro

Soldati ucraineni FOTO EPA-EFE
Armata ucraineană a reușit cea mai importantă înaintare pe frontul de sud de la începutul agresiunii militare rusești
Trupele ucrainene au reuşit luni cea mai puternică înaintare în sud de la începutul războiului cu Rusia, străpungând frontul şi avansând de-a lungul râului Nipru, înaintare care ameninţă liniile de aprovizionare ale trupelor ruse aflate în provincia Herson pe malul de est al Niprului.
accident defileul jiului gorj jpeg
Șoferul care a murit lovit de o piatră în Defileul Jiului se întorcea de la mormântul lui Arsenie Boca
Șoferul care a murit pe Defileul Jiului, pe parbrizul căruia a căzut un bolovan desprins de pe versantul muntelui, era din județul Giurgiu. El se întorcea cu familia de la mormântul lui Arsenie Boca.
George Simion Diana Şoşoacă şi Claudiu Târziu de la AUR FOTO Inquam Photos / Octav Ganea
Scandalurile publice, realizările suveraniștilor români
Partidele și liderii care se consideră adepții suveranismului au reușit în ultimele săptămâni să aibă o constantă, adică să fie în jurul lor doar scandaluri, în timp ce proiectele politice realizabile lipsesc.

HIstoria.ro

image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.
image
Bălcescu, iacobinul român despre care nimeni nu mai vorbește
Prima jumătate a veacului al XIX-lea a reprezentat pentru Ţările Române un timp al recuperării. Al recuperării parţiale – ideologice şi naţionale, cel puţin – a decalajului ce le despărţea de Occidentul european. Europa însăşi este într-o profundă efervescenţă după Revoluţia de la 1789, după epopeea napoleoniană, Restauraţie, revoluţiile din Grecia (1821), din Belgia şi Polonia anului 1830, mişcarea carbonarilor din Italia, toată acea fierbere socială şi naţională, rod al procesului de industria
image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia