Ieşiţi din cochilia naţională!

Publicat în Dilema Veche nr. 549 din 21-27 august 2014
Ieşiţi din cochilia naţională! png

...şi realizaţi că nu sînteţi/nu sîntem cu nimic mai prejos de orice alt cetăţean al Europei, oricare alt european, şi că, dacă Bruxelles simbolizează Uniunea Europeană, la fel de bine o simbolizează şi Bucureştiul. Sau Alba Iulia. Provincialismul este o stare de spirit negativă, reductoare, neavînd nici o legătură cu identitatea naţională sau imaginea pe care o oferim în lume. Cu mîndria de a fi sau nu români, maghiari, saşi, romi... Într-o lume din ce în ce mai globalizată, în care distanţele nu mai înseamnă aproape nimic, iar anii se parcurg cu viteza luminii, pare din ce în ce mai logic ca bătaia unui fluture la Paris să fie simţită în România, sau ca un gînd încolţit la Bucureşti să genereze entuziasm şi curaj aiurea, la Stockholm sau la Londra.

Este suficient doar ca această evidenţă să înceteze să mai fie un deziderat, să devină un sentiment, un sentiment natural, logic, firesc, evident. La fel de evident cum ar fi faptul că, indiferent unde ne aflăm, sîntem cu toţii europeni, chiar dacă deocamdată nici un paşaport sau nici o constituţie nu o proclamă: ce-ar fi dacă, de exemplu, am începe noi? De ce nu? Nici un tratat european nu alocă privilegiul ideilor geniale doar statelor fondatoare ale Uniunii, nici o instituţie nu ne împiedică să avem idei. Este suficient – spunea anul trecut, la acelaşi festival, comisarul european pentru Agricultură, Dacian Cioloş – să nu te mai gîndeşti tot timpul că eşti român şi că cine ştie cum te privesc ceilalţi. E suficient să ai încredere că eşti stăpîn pe ceea ce faci şi că nu eşti cu nimic mai prejos decît... ceilalţi. Întocmai.

Dacă nu ar fi fost tema dezbaterii din acest an a celei de-a treia ediţii a Festivalului Dilema veche, de la Alba Iulia, ar fi fost o bună temă la bacalaureatul de filozofie. Eventual cu semnul întrebării. Recunoaşteţi! Parcurgeţi sumarul celor trei zile de festival: nici unul din evenimente nu poartă acest titlu – „noi sîntem ceilalţi“, şi nimic din ce se întîmplă nu face referinţă la NOI sau la ALŢII. Totuşi, toate evenimentele, dezbaterile, oamenii care vor fi prezenţi, români sau străini, copii sau adulţi, muzică, teatru, poezie, lecturi, dezbateri par a fi nuclee care se împletesc într-un fantastic patchwork. Noi, împreună, sîntem toţi. Devenim pe neaşteptate ceilalţi.

Dacă nu aş fi ştiut cum ne-a venit ideea temei, aş fi zis, şi eu, „cum adică?“ E suficient oare să merg la Alba, ca să pricep? Sau e suficient să-mi deschid mintea şi să încetez să vreau să fiu acceptat de toţi ceilalţi? Ei bine, povestea e simplă, minunată, la marele fix. Într-o seară de iarnă, la Paris, Corina Şuteu, fosta directoare a ICR New York, specialistă în management şi politici culturale, şi Lucian Sîrb, directorul Euronews, au dezbătut, în faţa unei audienţe internaţionale, despre „România, între trecut şi prezent“. Ocazia era dată de finalul unei expoziţii de artă plastică românească – Adrian Ghenie, Ion Grigorescu, Ciprian Mureşan, Şerban Savu, Mircea Suciu, Sergiu Toma, Ioana Bătrânu, Bogdan Vlăduţă, Dan Beudean, Mihuţ Boşcu Kafchin, Geta Brătescu, Simon Cantemir Hauşi, Oana Fărcaş... – în spaţiul Vuitton, Champs-Elysées. Ireală era deja prezenţa artiştilor clujeni, în majoritate, de la Fabrica de Pensule, la Paris, în acest spaţiu pretenţios, însă ireale au fost şi discuţiile. Vîrste ale artei româneşti, Dan Perjovschi şi Milan Kundera, turci care nu înţeleg cum de un Lucian Sîrb permite televiziunii pe care o conduce să difuzeze ştiri negative despre România (Dilema veche, „Zodii simbolice“).

La final, aveam doar un gînd în minte, românii de azi, cei din generaţia care a dat importanţii expozanţi din Paris, aparţin reţelelor, nu cochiliei naţionale. Iar România, aşa cum spunea Sîrb, este o imensă „newsroom“. Pe stradă, iau telefonul portabil şi-i trimit un SMS lui Mircea Vasilescu (cred, sau un e-mail): „Am un titlu de dezbatere pentru festival! – «Noi şi ceilalţi!»“ Mircea, fericit, răspunde: „Noi am avut o reuniune de lucru astă-seară, pentru festival, şi ne-am oprit la «Ceilalţi şi noi!»“ Ei bine, nu ştiu cine a fost corespondentul meu telepatic în seara aceea (intenţionez să aflu la Alba Iulia!), dar această fantastică potrivire ne-a convins. Cînd la Bucureşti şi la Paris se gîndeşte la fel, nu poate fi doar o coincidenţă.

Cum devenim ceilalţi

Dincolo de hazarduri şi întîmplări care ne construiesc viaţa şi ne influenţează deciziile, „Noi şi ceilalţi“ nu este o temă uşoară pentru un festival, şi nici un subiect de luat în derîdere. Este unul din complexele poporului român şi unul din marile sale defecte – dacă pot spune aşa. Probabil că, dacă aş mai fi avut un cuvînt de spus, aş fi propus ceva de genul „cum devenim ceilalţi“, într-atît mi se pare de complicat pentru români să accepte odată ideea că cochilia naţională nu mai este o stare de spirit pentru un popor al secolului XXI. Andrei Pleşu o spunea şi el, recent, într-un articol publicat pe site-ul Adevărul: în lume sînt dezbătute subiecte serioase, au loc evenimente importante, noi ne complacem în subiectele noastre atît de limitate, de româno-româneşti. Cu cîţiva ani în urmă, directorul adjunct al El País, Xavier Vidal-Foch, spunea şi el că ceea ce reproşează presei din ţările din Est este faptul că scriu ca şi cum ar scrie doar pentru publicul autohton, refuză să realizeze că deja limbile popoarelor din Est sînt cunoscute, vorbite, există traducători, iar ziarele şi revistele circulă datorită Internetului. Reţelele sociale, Facebook în ocurenţă, permit difuzarea unor informaţii care nu mai au bariere lingvistice sau frontiere geografice: am aflat, de curînd, că Alba Iulia are un superb parc dendrologic şi că Catedrala Catolică este mai veche decît Notre Dame din Paris! Ei, parizienii, ar trebui să-i invidieze pe locuitorii Albei, nu românii pe ei. Deci, nu este o temă uşoară, dar este o temă generoasă.

În primul rînd, pentru că elimină lejera discriminare indusă de un „noi şi ceilalţi“. Sîntem ceea ce sînt ceilalţi, ceilalţi europeni, în ocurenţă, pentru că împreună participăm la o aventură superbă, unică, în care fiecare popor are dramul lui esenţial, vital, de importanţă. Şi pentru că ceea ce afectează pe unii îi afectează, foarte camusian, pe toţi.

Apoi, pentru că ne obligă să înţelegem că a ne rezuma, în ceea ce priveşte imaginea noastră, doar la oglinda pe care o reprezintă ceilalţi, este împotriva ordinii fireşti a lucrurilor. Oglinda celorlalţi are argumente în realitatea pe care noi o desenăm în mod cotidian, avem o responsabilitate în felul în care o înţelegea Emmanuel Levinas. Este absurd deci să ne enervăm sau să ni se umfle mămăliga: trebuie să judecăm la rece şi să construim cu ceilalţi. Ochiul străinului îţi arată ceea ce tu nu vezi. Tu te vezi într-un fel, dar grupul social în care tu vrei să îţi proiectezi o imagine te vede altfel. Soluţia este să iei la rece ceea ce ţi se răspunde ca răsfrîngere şi să încerci să construieşti împreună cu celălalt.

În al treilea rînd, pentru că nici un popor din lume nu este doar o ancoră singuratică într-o mare indiferentă. Şi nici un individ nu este dat, de la naştere, într-o schemă bine stabilită şi pe un traseu adjudecat imuabil. De aceea se şi spune, biblic, că nu trebuie să judeci pe cineva după cele spuse sau făcute colateral, ci punctual, pe ceea ce spune şi face pe un anumit subiect. Sîntem, şi o spuneam deja anul trecut la Alba Iulia (aspect care mă face să realizez că Festivalul Dilema veche creşte şi se îmbogăţeşte în consonanţă cu celelalte mari festivaluri europene, internaţionale, de exemplu, din ceea ce „plantează“ în anii precedenţi), o sumă de identităţi, de singurătăţi, un creuzet al tuturor întîlnirilor pe care le avem în viaţă, al oamenilor cu care ne intersectăm, al celor care ne fac rău sau al celor care ne fac bine. Teoria lui Amin Maalouf din Identités meurtrières (Livre de poche, 2001). Depinde doar de noi să le asimilăm într-un sens bun sau să ne lăsăm anihilaţi. Noi sîntem ceilalţi, deci, inclusiv „străinul“ din noi, cel încă nedescoperit, dar latent, permanent, sigur, Tărîmul Făgăduinţei. Pe care trebuie să-l şi găsim, dar şi să-l acceptăm.

În sfîşit, povestea aceasta cu „noi sîntem ceilalţi“ nu trebuie aplicată doar românilor, foarte mîndri din fire, foarte suspicioşi şi gata mereu să spună că sînt nedreptăţiţi şi neînţeleşi. Aşa este, dar să ştiţi că şi ceilalţi au problemele lor, hibele lor, defectele lor, şi tema asta li se aplică şi lor. Şi Ei trebuie să înţeleagă că sînt Noi. Asta-i vestea bună.

Haideţi la Alba! 

Iulia Badea-Guéritée este jurnalistă la Courrier International, Paris.

Foto: L. Muntean

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Sentință exemplară în cazul unui șofer care a dat intenționat cu mașina de lux peste mai mulți polițiști
Doi polițiști din Argeș au fost loviţi, cu intenție, de un șofer care s-a urcat la volan deși avea permisul de conducere suspendat. Bărbatul a pus în pericol viața agenților și a celor trei copii minori ai săi, aflați în mașină în momentul producerii incidentului.
image
image
A murit procurorul român cu cea mai mare vechime în magistratură. Încă era în activitate
Pavel Palcu, procurorul arădean cu cea mai mare vechime în magistratură din România a murit, astăzi, 15 aprilie, într-un centru de recuperare medicală din Bucureşti.

HIstoria.ro

image
„Monstruoasa coaliție”, Cuza și francmasonii, în „Historia” de aprilie
De ce au ales adversarii lui Cuza să-l răstoarne de la putere? Care a fost rolul masoneriei în acest proces? Este apartenenţa lui Cuza la masonerie confirmată documentar?
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.