Toţi pentru unul şi excepţia culturală pentru toţi
Am citit de curînd cîteva rînduri care aparent nu au nici o legătură cu excepţia culturală: „o minoritate care îşi asumă loialitatea faţă de statul în care trăieşte are mai multe şanse să fie susţinută de către acest stat, să-şi dezvolte elementele identitare, [...] fiind un liant între două state.“ Autorul este Iulian Chifu, consilier al preşedintelui Traian Băsescu, parafrazînd o paradigmă din aşa-numitul discurs de la Sulina.
Am realizat astfel, after all, că sînt destul de mîndră de gestul francez de a impune un veto, de a salva excepţia culturală, de a ţine piept Statelor Unite ale Americii. Nu pentru că ar fi realizat astfel o salvare in extremis a sutelor de filme proaste susţinute prin fonduri naţionale, nici pentru că ar continua, într-un fel, să practice un protecţionalism desuet (în Franţa legea audiovizualului face ca 60% dintre filmele difuzate la ore de vîrf să provină din Europa, dintre care 40% din… Franţa; acelaşi decret TASCA din 17/01/1990 impune cote şi pe posturile radiofonice, 40% dintre melodiile difuzate la ore de vîrf fiind francofone, 20% noi talente) şi chiar prost înţeles, pe alocuri. Ci pentru că, într-un fel, asumîndu-şi poziţia de „oaie neagră care se încăpăţînează să ţină cu dinţii de excepţia ei culturală“ nu a salvat doar producţia cinematografică franceză, cultura din Hexagon, ci acel întreg nucleu european care face ca, printre altele, filmul european să aibă un farmec aparte, filmele de autor să fie şic şi desuete, dar să transmită emoţii, filmul independent să poată supravieţui... în fine, foarte patetic şi pasionant vorbind, o excepţie culturală care nu spune extrem de multe stricto sensu, dar care face enorm pentru moştenirea culturală europeană comună.
Este adevărat, ea se realizează prin fonduri europene, prin fonduri naţionale etc., prin finanţări care permit, unor cineaşti excepţionali, să poată crea (chiar şi cînd nu beneficiază de sprijinul generos al unei legiuni de producători şi al altor mari companii publicitare): un Cristian Mungiu, fraţii Jean-Pierre şi Luc Dardenne, Wim Wenders, Ken Loach, Stephen Frears, Pedro Almodóvar, de exemplu; care permit unor filme ca A Royal Affair şi unui autor total necunoscut, ca danezul Mads Mikkelsen, să spargă toate şabloanele închisei societăţi a Hollywood-ului.
Excepţii culturale posibile datorită… excepţiei culturale (tot ceea ce iese din şabloane prestabilite) care se luptă acum cu un acord de liber schimb UE-Statele Unite nu foarte corect. Dacă este să ne gîndim bine, cei doi uriaşi pleacă în acest acord de pe poziţii decalate, dolarul şi euro nefiind egale, nu-i aşa? Nu este însă un motiv pentru ca şi cultura să fie cuantificată în monezi de schimb. Nu acum.
Ar mai fi un motiv pentru care sînt mîndră de gestul Franţei pentru toţi europenii: în dimineaţa care a urmat veto-ul, o colegă de birou, franţuzoaică, mi-a mărturisit că nu cunoaşte nici o altă persoană, în afară de Cristian Mungiu, care să fi meritat, cu adevărat, titlul de cavaler al Legiunii de Onoare... Mungiu făcuse drumul pînă la Bruxelles pentru a pleda cauza Franţei. A noastră.
Zarurile au fost deci aruncate şi, pînă la alte decizii, alte Comisii Europene, probabil pînă vor trece cîteva zeci de ani, lucrurile vor rămîne astfel. Va fi fost un iunie 2013 istoric care a demonstrat cum o petiţie semnată de 6500 de cineaşti şi actori poate să gripeze superba maşinărie (mi-aduc aminte că o comparasem deja cu maşinăriile din filmele lui Hayao Miyazaki) din Bruxelles. Asemeni tuturor cazurilor de acest gen, în Drept, va deveni jurisprudenţă. Exemplu. A mai fost cazul, în 1993, cînd tot Franţa a reuşit să excludă excepţia culturală din acordurile GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ). Apoi, evident, va urma o fază de sinteză în care nu putem decît să sperăm că cei ce trebuie să înţeleagă vor pricepe că excepţia nu este un declin, şi că, identic tuturor domeniilor societale, pînă la urmă bunul-simţ şi bunul-gust vor prima în faţa exceselor. Aceasta pentru că am uitat să menţionez faptul că excepţia culturală rămîne un exces. Dar aceasta este o altă poveste.
Iulia Badea-Guéritée este jurnalistă. Este editor al versiunii în limba română al Presseurop.eu.
Foto: L. Muntean
