⬆
arii protejate: cultura
Excepţia rămîne excepţie
Acum cîţiva ani, apărea în Time un articol intitulat „Ce mai rămîne din cultura franceză“, punînd în discuţie scăderea puterii de seducţie a Franţei şi impasul politicilor culturale – subfinanţate, în ciuda eforturilor statului, încremenite în reţele de promovare învechite, incapabile să furnizeze figuri emblematice, ezitante în ceea ce priveşte inovaţia; autorul articolului,
O vară fierbinte la Bruxelles
Acordul de liber schimb pe care europenii îl negociază cu Statele Unite va crea mai multe zone de comerţ liber. „Excepţia culturală“ nu face parte din aceste negocieri, cu toate că unii dintre ei ar fi pus totul pe masă.
Toţi pentru unul şi excepţia culturală pentru toţi
Am citit de curînd cîteva rînduri care aparent nu au nici o legătură cu excepţia culturală: „o minoritate care îşi asumă loialitatea faţă de statul în care trăieşte are mai multe şanse să fie susţinută de către acest stat, să-şi dezvolte elementele identitare, [...] fiind un liant între două state.“ Autorul este Iulian Chifu, consilier al preşedintelui Traian Băsescu, parafrazînd o paradigmă din aşa-numitul discurs de la Sulina.
Două modele radical diferite
Pentru că excepţia culturală vizează în principal cinematografia şi audiovizualul, e important de înţeles că implicarea guvernului în susţinerea filmului s-a făcut din raţiuni complet diferite, care iarăşi despart fundamental cele două spaţii.
Audiovizualul românesc şi excepţia culturală
A difuza cultură sau creaţie românească la radio este o chestiune care tulbură doar mediile intelectuale, şi nicidecum pe consumatorii de radio şi televiziune. Trist, dar adevărat, în acest domeniu nici patriotismul, nici naţionalismul nu reprezintă punctul forte al românilor.
N-ai cu cine, dom’le!
În teorie, ar fi o idee bună să avem o lege care să ne apere creaţia autohtonă de „imperialismul cultural american“. Situaţia de pe teren este, însă, diferită. Oamenii (consumatorii, vreau să zic) aflaţi în ascensiune pe scara socială, ţintele preferate ale publicitarilor, se dau în vînt după modelul american.
Teatru fără bani de la stat?
Artele performative (teatrul şi opera, cu precădere) sînt, prin natura lor, extrem de costisitoare – iar natura lor e legată strict de faptul că sînt „vii“, necesită prezenţa „reală“ a interpreţilor în faţa unui număr limitat de spectatori la fel de reali şi, în plină epocă a reproducerii mecanice, sînt nereproductibile.
Subvenţia
Un public pe bază de abonament e un public îngrozitor. Este, aproape inevitabil, ursuz. De ce? A fost tîrît afară din casă. Abonaţii nu sînt nişte oameni care să meargă de bunăvoie la teatru, deşi ar putea fi, dar în circumstanţe diferite; ei sînt vînători de chilipiruri cărora li s-a vîndut un chilipir
Noul val de subvenţii
Ce s-a întîmplat în anii ’70 şi după? Televiziunea a îndepărtat publicul de sălile de cinema, iar puţinii oameni care mai mergeau la cinema păreau să prefere producţiile unse cu toate allifiile şi cu buget generos ale Hollywoodului.
Rezistenţa şi existenţa prin cultură
Ecranele de cinema sînt mult prea puţine faţă de cîte filme sînt propuse spre difuzare. Sigur că apariţia ecranului „foarte mic“, cel al computerului, a generat un alt tip de consum, mult mai mare ca număr de „spectatori“, dar mult mai mic în ceea ce înseamnă încasările.
Scrisoare deschisă către creatorii de artă urîtă
Crezi că nimeni nu înţelege arta ta, nu? Crezi că geniul tău scapă tuturor pentru că lumea încă n-a ajuns la nivelul de iluminare cu care să-i străbată tonurile de gri trist pe verde murdar care o compun?
Plan american, secvenţă europeană - cultura "bio" şi cultura "tehnologic modificată"
„Cultura“ cu pricina, conceptul de cultură care face obiectul litigios al „excepţionalismului“ franco-european este el însuşi unul „excepţional“, dat fiind că priveşte creaţiile cinematografice, audiovizuale (radio şi televiziune) şi muzicale.