Noul val de subvenţii

Ce s-a întîmplat în anii ’70 şi după? Televiziunea a îndepărtat publicul de sălile de cinema, iar puţinii oameni care mai mergeau la cinema păreau să prefere producţiile unse cu toate allifiile şi cu buget generos ale Hollywoodului. Conform Centrului Naţional al Cinematografiei (CNC), filmele americane au acoperit 44,5% din biletele vîndute în Franţa în 2008, o cifră comparabilă cu cea obţinută de filmele fraceze (45,7%). Primele două filme erau franceze – Bienvenue chez les Ch’tis şi Asterix la Jocurile Olimpice –, însă următoarele opt erau producţii americane. Consistentele subvenţii pe care le acordă statul au ţinut în viaţă industria franceză de film. Aşa se face că anumiţi regizori străini – Jane Campion, David Lynch, Wong Kar-Wai – au profitat de acest sprijin oficial şi preferă să-şi facă filmele în Franţa. Tot din informaţiile furnizate de CNC aflăm că, în 2008, în Franţa au fost produse 240 de filme, mai multe decît în orice ţară din Europa. Franţa se mai poate mîndri şi cu aproximativ 5400 de ecrane cinematografice, cel mai mare număr din Europa şi al patrulea după China, Statele Unite şi India.

Numai că, spre deosebire de majoritatea ţărilor, Franţa îşi protejează industria cinematografică prin o groază de subvenţii şi reglementări. Rezultatul: filme franceze simpatice, comedii sociale cu buget redus şi alte nimicuri pentru piaţa domestică, care fac faţă cu greu importului de la Hollywood. Deşi unii regizori francezi visează deja să cucerească pieţe străine, singurul film – să-i spunem, cu indulgenţă, francez – care a cunoscut un succes de casă în Statele Unite, în 2007, a fost producţia animată Ratatouille. realizată – oups! – de Disney. (...)

În loc să imite stupid Hollywood-ul, Franţa ar putea descoperi că e mult mai practic să-şi aleagă ca model filme cu buget mic spre mediu – deci cele cu un buget sub 50 de milioane de dolari –, care pot deveni un succes şi de casă, şi de critică. (...) Cu alte cuvinte, Franţa are nevoie de mai multe filme ca La vie en rose (care a costat 27 de milioane de dolari): modeste, puternice emoţional şi cu o poveste simplă, ca vechile capodopere ale cinematografului francez. Altfel, există riscul ca şcoala de film franceză să rămînă încremenită în estetica anilor ’50 şi să arate ca o fată bătrînă care are impresia că arată mai tînără dacă se machiază excesiv. 

(Donald Morisson, Ce mai rămîne din cultura franceză?, Editura Art, 2010, traducere de Laura Albulescu)