Teatru fără bani de la stat?

Publicat în Dilema Veche nr. 499 din 5-11 septembrie 2013
Teatru fără bani de la stat? jpeg

Dacă vreţi să exploraţi cam cum ar arăta teatrul românesc „100% privat“, într-o cultură fără nici un fel de subvenţie, e suficient să vă duceţi la un spectacol „de impresar“ (dintre cele care de obicei se joacă, la Bucureşti, la Palatul Copiilor), să plătiţi în jur de 100 de lei biletul şi să faceţi următorul exerciţiu de imaginaţie: scoateţi din distribuţie orice actor peste numărul maxim de trei (oricum, astea sînt spectacole cu puţină lume), orice costum care nu arată ca hainele de-acasă ale interpretului şi orice element de decor cu aer că ar costa mai mult decît fotoliul dumneavoastră de acasă, uitaţi-vă după lumini şi închipuiţi-vă că n-ar fi decît vreo patru reflectoare, dacă afară e cald, reduceţi mental ventilaţia din sală, dacă e iarnă, mai reduceţi din încălzire şi meditaţi la o haină în plus. Fiţi siguri că ceea ce vedeţi e o piesă al cărei autor e mort de cel puţin o sută de ani, iar traducătorul e şi el fie mort de 70 de ani, fie pe cale să moară de foame ca un autentic geniu boem. Şi pe urmă mai adăugaţi 200 de lei la bilet, obol pentru folosirea clădirii. Dacă aveţi o problemă cu Hamlet jucat de trei actori în haine de stradă, aţi încurcat-o.

Artele performative (teatrul şi opera, cu precădere) sînt, prin natura lor, extrem de costisitoare – iar natura lor e legată strict de faptul că sînt „vii“, necesită prezenţa „reală“ a interpreţilor în faţa unui număr limitat de spectatori la fel de reali şi, în plină epocă a reproducerii mecanice, sînt nereproductibile (nu intru în detaliile segregării sociale aduse de surogatul numit „transmisie în direct“, pe cîte-un ecran, a unor spectacole de operă). În ciuda discursului pe care-l mai auzi pe ici-pe colo, în Statele Unite există, şi acolo, susţinere guvernamentală pentru arte, doar că funcţionează altfel: cultura e finanţată, în general, prin donaţii private, pentru care donatorii primesc reduceri fiscale consistente (altfel spus, statul renunţă la o cotă din veniturile sale bugetare, în numele artelor). Există un întreg păienjeniş legislativ prin care sînt încurajaţi, pe de o parte, donatorii, iar, pe de altă parte, transpunerea în cîştig financiar a inefabilului numit talent artistic (de aici, draconica apărare a tuturor tipurilor şi subspeciilor de drepturi de autor). În esenţă, cine vorbeşte despre excepţie culturală în orice alt caz decît cinema-ul şi genurile muzicale, altele decît cel clasic/simfonic, ignoră elementul fundamental: peste tot în lume artele sînt susţinute financiar de stat, doar formele pe care le ia această susţinere sînt diferite, iar aceste forme au un impact major asupra esteticilor dominante într-o ţară sau alta. Dependenţa de finanţe private face ca teatrul american să fie dominat de realism şi de figura dramaturgului (contemporan) şi să fie incompatibil cu ideea de instituţie de repertoriu, iar sistemul subvenţionării repertoriale în România a făcut ca principalele „produse de export“ ale teatrului autohton să fie spectacolele de mari dimensiuni, cu distribuţii vaste (lucru valabil şi pentru, de pildă, producţiile de succes ale lui Krzysztof Warlikowski).

Ideea e destul de simplă şi interesantă: în epoca modernă, subvenţionarea nu se adresează artiştilor, nu ei sînt susţinuţi, ci accesul publicului la „produse artistice“ de calitate. În timp ce, în numele acestei idei, în Europa, statul se ocupă în diverse formule directe de nevoile culturale ale cetăţenilor, în SUA, statul lasă decizia, asupra a ceea ce trebuie susţinut, pe umerii comunităţii (pe care ar trebui s-o reprezinte donatorii). Nici unii, nici alţii – nici statul, nici donatorii – nu sînt nişte Albe ca Zăpada cu totul dezinteresate în această întreprindere – să ne amintim că „subvenţiile“ au început cu plata de către choragi (cetăţeni bogaţi ai Atenei) a cheltuielilor de producţie pentru cîte un spectacol, statul atenian acoperind salariile actorilor, şi a culminat cu finanţarea directă a lui Molière de către Ludovic al XIV-lea. Cu toţii au un interes direct în promovarea unor seturi de valori pe care le consideră importante în menţinerea propriului statut şi în promovarea propriei imagini (artele fiind cel mai bun şi eficient canal în privinţa politicilor subiectivităţii) – la modul ideal, statul acţionînd, într-o mai mare măsură, în beneficiul general, negociind între interesele educaţionale, de divertisment şi de reflectare a unor valori sociale ale cetăţenilor, cele ale promovării unei imagini naţionale şi cele ale mediului artistic. Dar despre parti-pris-urile statului-care-subvenţionează a scris destul Hans Abbing în Why Are Artists Poor, aşa că hai să nu exagerăm cu detaliile.

Ceea ce s-ar putea reproşa actualului sistem teatral românesc ar fi o excesivă dependenţă de stat, fără ca, paradoxal, asta să facă spectacolele accesibile unui segment de public proporţional cu subvenţia (care ajunge la 70%-85 % din bugetul unui teatru), din motivul privilegierii excesive a intereselor unei anume părţi a mediului artistic. În absenţa subvenţiei, în actuala formulă dominantă, preţul unui bilet la teatru ar atinge 300-400 de lei, teatrele ar dispărea ca instituţii în majoritatea oraşelor, cu excepţia Bucureştiului şi poate a Clujului şi Timişoarei, iar spectacolele ar fi accesibile unui procent nu mai mare de 5% din populaţia ţării. Dar ăsta nu e un scenariu de-a care să vreau să mă joc. La fel cum nu vreau să mă joc de-a excesul în argumentarea lui „de ce avem nevoie de arte/cultură/teatru“ susţinut(e) de stat. De prin anul 300 î.Hr., de cînd statul atenian a preluat integral cheltuielile pentru spectacolele de teatru, se pare că a fost dovedit că ele – artele/cultura/teatrul – ne fac cetăţeni mai buni. Pentru cine are nevoie de asta.

Iulia Popovici este jurnalist cultural şi critic de teatru; scrie în revista Observator cultural şi pe www.criticatac.ro 

Foto: L. Muntean

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.