Teatru fără bani de la stat?

Publicat în Dilema Veche nr. 499 din 5-11 septembrie 2013
Teatru fără bani de la stat? jpeg

Dacă vreţi să exploraţi cam cum ar arăta teatrul românesc „100% privat“, într-o cultură fără nici un fel de subvenţie, e suficient să vă duceţi la un spectacol „de impresar“ (dintre cele care de obicei se joacă, la Bucureşti, la Palatul Copiilor), să plătiţi în jur de 100 de lei biletul şi să faceţi următorul exerciţiu de imaginaţie: scoateţi din distribuţie orice actor peste numărul maxim de trei (oricum, astea sînt spectacole cu puţină lume), orice costum care nu arată ca hainele de-acasă ale interpretului şi orice element de decor cu aer că ar costa mai mult decît fotoliul dumneavoastră de acasă, uitaţi-vă după lumini şi închipuiţi-vă că n-ar fi decît vreo patru reflectoare, dacă afară e cald, reduceţi mental ventilaţia din sală, dacă e iarnă, mai reduceţi din încălzire şi meditaţi la o haină în plus. Fiţi siguri că ceea ce vedeţi e o piesă al cărei autor e mort de cel puţin o sută de ani, iar traducătorul e şi el fie mort de 70 de ani, fie pe cale să moară de foame ca un autentic geniu boem. Şi pe urmă mai adăugaţi 200 de lei la bilet, obol pentru folosirea clădirii. Dacă aveţi o problemă cu Hamlet jucat de trei actori în haine de stradă, aţi încurcat-o.

Artele performative (teatrul şi opera, cu precădere) sînt, prin natura lor, extrem de costisitoare – iar natura lor e legată strict de faptul că sînt „vii“, necesită prezenţa „reală“ a interpreţilor în faţa unui număr limitat de spectatori la fel de reali şi, în plină epocă a reproducerii mecanice, sînt nereproductibile (nu intru în detaliile segregării sociale aduse de surogatul numit „transmisie în direct“, pe cîte-un ecran, a unor spectacole de operă). În ciuda discursului pe care-l mai auzi pe ici-pe colo, în Statele Unite există, şi acolo, susţinere guvernamentală pentru arte, doar că funcţionează altfel: cultura e finanţată, în general, prin donaţii private, pentru care donatorii primesc reduceri fiscale consistente (altfel spus, statul renunţă la o cotă din veniturile sale bugetare, în numele artelor). Există un întreg păienjeniş legislativ prin care sînt încurajaţi, pe de o parte, donatorii, iar, pe de altă parte, transpunerea în cîştig financiar a inefabilului numit talent artistic (de aici, draconica apărare a tuturor tipurilor şi subspeciilor de drepturi de autor). În esenţă, cine vorbeşte despre excepţie culturală în orice alt caz decît cinema-ul şi genurile muzicale, altele decît cel clasic/simfonic, ignoră elementul fundamental: peste tot în lume artele sînt susţinute financiar de stat, doar formele pe care le ia această susţinere sînt diferite, iar aceste forme au un impact major asupra esteticilor dominante într-o ţară sau alta. Dependenţa de finanţe private face ca teatrul american să fie dominat de realism şi de figura dramaturgului (contemporan) şi să fie incompatibil cu ideea de instituţie de repertoriu, iar sistemul subvenţionării repertoriale în România a făcut ca principalele „produse de export“ ale teatrului autohton să fie spectacolele de mari dimensiuni, cu distribuţii vaste (lucru valabil şi pentru, de pildă, producţiile de succes ale lui Krzysztof Warlikowski).

Ideea e destul de simplă şi interesantă: în epoca modernă, subvenţionarea nu se adresează artiştilor, nu ei sînt susţinuţi, ci accesul publicului la „produse artistice“ de calitate. În timp ce, în numele acestei idei, în Europa, statul se ocupă în diverse formule directe de nevoile culturale ale cetăţenilor, în SUA, statul lasă decizia, asupra a ceea ce trebuie susţinut, pe umerii comunităţii (pe care ar trebui s-o reprezinte donatorii). Nici unii, nici alţii – nici statul, nici donatorii – nu sînt nişte Albe ca Zăpada cu totul dezinteresate în această întreprindere – să ne amintim că „subvenţiile“ au început cu plata de către choragi (cetăţeni bogaţi ai Atenei) a cheltuielilor de producţie pentru cîte un spectacol, statul atenian acoperind salariile actorilor, şi a culminat cu finanţarea directă a lui Molière de către Ludovic al XIV-lea. Cu toţii au un interes direct în promovarea unor seturi de valori pe care le consideră importante în menţinerea propriului statut şi în promovarea propriei imagini (artele fiind cel mai bun şi eficient canal în privinţa politicilor subiectivităţii) – la modul ideal, statul acţionînd, într-o mai mare măsură, în beneficiul general, negociind între interesele educaţionale, de divertisment şi de reflectare a unor valori sociale ale cetăţenilor, cele ale promovării unei imagini naţionale şi cele ale mediului artistic. Dar despre parti-pris-urile statului-care-subvenţionează a scris destul Hans Abbing în Why Are Artists Poor, aşa că hai să nu exagerăm cu detaliile.

Ceea ce s-ar putea reproşa actualului sistem teatral românesc ar fi o excesivă dependenţă de stat, fără ca, paradoxal, asta să facă spectacolele accesibile unui segment de public proporţional cu subvenţia (care ajunge la 70%-85 % din bugetul unui teatru), din motivul privilegierii excesive a intereselor unei anume părţi a mediului artistic. În absenţa subvenţiei, în actuala formulă dominantă, preţul unui bilet la teatru ar atinge 300-400 de lei, teatrele ar dispărea ca instituţii în majoritatea oraşelor, cu excepţia Bucureştiului şi poate a Clujului şi Timişoarei, iar spectacolele ar fi accesibile unui procent nu mai mare de 5% din populaţia ţării. Dar ăsta nu e un scenariu de-a care să vreau să mă joc. La fel cum nu vreau să mă joc de-a excesul în argumentarea lui „de ce avem nevoie de arte/cultură/teatru“ susţinut(e) de stat. De prin anul 300 î.Hr., de cînd statul atenian a preluat integral cheltuielile pentru spectacolele de teatru, se pare că a fost dovedit că ele – artele/cultura/teatrul – ne fac cetăţeni mai buni. Pentru cine are nevoie de asta.

Iulia Popovici este jurnalist cultural şi critic de teatru; scrie în revista Observator cultural şi pe www.criticatac.ro 

Foto: L. Muntean

Mîntuirea biogeografică jpeg
Dulciuri, seriale, rugăciuni
În același timp, „discursul consolator” are, pentru omul zilelor noastre, o problemă de plauzibilitate.
p 10 jpg
Vechea artă a consolării
În timpurile moderne, la finalul secolului al XVIII-lea, treptata secularizare a dus la dispariția literaturii consolatorii, dar nevoia de consolare nu a pierit.
index jpeg 2 webp
Cea mai frumoasă consolare din lume
Și atunci, ce îi rămîne jurnalistului ca alinare? Ce îl ține pe el în mișcare? În existența sa profesională?
Saint Ambrose MET DT3022 jpg
Pretenția alinării universale
Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii.
index jpeg webp
Cînd consolarea are șanse să devină reală
Pentru a ne redobîndi viața, El nu s-a sfiit să urce pe cruce și să-l trimită la noi pe Mîngîietorul, Duhul (Spiritul) Adevărului.
Consolation of Ariadne MET ap18 42 jpg
Cu c de la căldură și nu doar pentru elefanți și delfini
S-ar putea spune că acceptarea suferinței și înțelegerea faptului că orice trăiește moare aduc consolare în cele mai multe situații.
p 13 jpg
Rețelele consolării. Scurtă incursiune în modul de existență în-durere
Acțiunea de a consola nu înseamnă doar a oferi sprijin emoțional, ci și a conlucra în a crea sau re-crea noi legături.
640px Sorrento buidings jpg
Il Grande Premio di Consolamento…
„Gogu a plecat în lume și a luat cu el și salariile voastre pe cinci luni. Doar știți prin ce a trecut, trebuia să se consoleze și el cu ceva”.
Immanuel Kant  Aquatint silhouette  Wellcome V0003180 jpg
Cît de mult ne pot consola filosofii?
Lecția pe care o putem extrage din schimbul de scrisori între Kant și Maria von Herbert este că filosofii ne pot consola în măsura în care nu vor forța aplicarea în practică a adevărurilor existențiale pe care le descoperă.
5832910afis jpg
În plină stradă
Arta publică din România este prea puțin susținută, reglementată sau mediată, fapt ce relevă porozitatea comprehensiunii și receptării conceptului, zdruncinînd atît semnificația, cît și scopurile artei înseși.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta ca exagerare
„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”.
p 10 Guerrilla Girls WC jpg
Eco-activismul și arta
Astfel, activiștii speră că dacă ne pasă de artă suficient de mult încît să vrem să protejăm arta, vom găsi modalități pentru a ne salva planeta.
p 11 WC jpg
Palimpseste temporare
La urma urmei, armele artiștilor și ale activiștilor sînt aceleași, iar salvarea se află în mîinile și în conștiința noastră.
Racism is not patriotism sign in Edison, NJ jpg
Rasismul ca reacție a publicului cinefil
Cert este că, în ultimii ani, mainstream-ul hollywoodian traversează o încercare de emancipare, prin care vrea să se dezică de vechile obiceiuri.
index jpeg 2 webp
Curaj
Cum facem asta? Semnăm petiţiile împotriva persecuţiilor, participăm la proteste. Ne exprimăm. Orice fărîmă contează.
p 13 Ashraf Fayadh YouTube jpg
Cuvintele, mai puternice decît dictatorii
Fiindcă adevărul cuvintelor noastre vorbește despre libertate, pe cînd adevărul cuvintelor dictatorilor vorbește despre frică.
p 14 J K  Rowling jpg
Voldemort pe Twitter?
J.K. Rowling nu este „too big to fail”, dar este „too big to cancel”.
E cool să postești jpeg
Lucrurile bune, trecute cu vederea
Potrivit lui Leibniz, răul există în lume, însă doar relativizîndu-l îl putem transforma într-un instrument prin care putem conștientiza și construi binele, care este, de altfel, singura cale pentru progres.
index jpeg webp
Cum și de ce să găsești partea plină a știrii
ar dacă mai devreme vorbeam despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor de a alege ce știri dau mai departe, nu trebuie să uităm că și publicul are libertatea să aleagă. Important e să aibă de unde alege.
Cloud system moving into Chatham Sound png
Depinde doar de noi
Altă veste bună din 2022 vine tot din emisfera sudică. În unele zone din Marea Barieră de Corali din Oceanul Pacific, cercetătorii au observat o însănătoșire și o extindere a recifurilor de aici.
p 11 WC jpg
Liberul-arbitru și paradoxul „poluării bune”
Dar chiar și dacă nu vrem să facem nimic, partea plină a paharului este că noi avem șanse bune să murim de moarte bună, în aproape aceleași condiții climatice în care am trăit.
p 12 Tarkovski, Nostalgia jpg
Pandemie cu final ca-n filme
Am strîns puncte din tot felul de grozăvii ale pandemiei, așteptînd vaccinul, așteptînd remediul, așteptînd vestea eliberatoare. Și, în cele din urmă, am cîștigat, tancul american a apărut.
p 13 M  Chivu jpg
Copilul călare pe porc sau falsul conflict dintre tradiție și modernitate
Generația mea poate a făcut mai multe sau mai puține. Am făcut ce am putut. Însă viitorul este deja aici. Iar cei care pot prelua ștafeta sînt și ei aici.
06F2AB41 2CE7 4E53 9857 4D9205D89939 1 201 a jpeg
2022, cu bune
Gura mea de aer: cu acel zîmbet curat, te privește fix în ochi și, pe un ton apăsat, îți spune: „Tati, te iubesc!”.

Adevarul.ro

image
Fost membru CNA, atac la adresa unui concurent de la Românii au talent. Ce răspunde mama băiețelului luat în vizor
Mama lui Rareș Prisacariu, băiețelul care a primit Golden Buzz-ul la emisiunea Românii au talent a răspuns la reacția dură pe care Radu Herjeu, fost membru CNA, a avut-o după emisiune.
image
Clujul depășește la PIB orașe similare din Estul Europei. „Percepția e una, realitatea e alta”
Zona Metropolitană Cluj a depășit, în ceea ce privește Produsul Intern Brut, zone metropolitane din jurul altor orașe similare din țări estice. Economistul Radu Nechita explică de ce clujenilor nu li se pare că ar trăi mai bine.
image
Marius Manole, în șoc hipotermic pe scenă!
„Ce avem noi aici?”, o piesă de teatru scrisă și regizată de Lia Bugnar, jucată de Carmen Tănase, Maria Obretin și Marius Manole, a fost un succes deplin la Birmingham, unde spectatorii nici măcar n-au observat că Marius Manole a intrat șoc hipotermic.

HIstoria.ro

image
Caragiale: un client râvnit, dar un cârciumar prost VIDEO
Caragiale: un client râvnit, un cârciumar prost
image
Anul 1942, un moment greu pentru Aeronautica Regală Română
Anul 1942 a însemnat pentru Aeronautica Regală Română, ca de altfel pentru toate forțele Armatei române aflate în zona de operațiuni, un moment deosebit de dificil.
image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.