Obiectivitatea, o dictatură a bunului-gust
„Despre lucrurile despre care nu poţi vorbi, este mai bine să taci.“ Nu am spus-o eu, ci, cu foarte mult timp în urmă, Ludwig Wittgenstein. Dincolo de metodă în sine, de concept sau aspecte ale unei limbi de lemn care fac, din fericire, parte din fundamentele deontologiei jurnalistului, obiectivitatea pare a fi astăzi un termen extrem de greu de definit. Nu numai în presa românească, ci şi în cea franceză sau anglo-saxonă. Unii o numesc post-obiectivitate, alţii au înlocuit-o cu transparenţa sau cu aparenţa (cineastul Michael Moore afirma că în „şcolile americane de jurnalism nici nu se mai predă astăzi obiectivitatea, ci aparenţa ei“), francezii o numesc „subiectivitate dezinteresată“ (Hubert Beuve-Méry, fondatorul cotidianului Le Monde) sau chiar clamează nonexistenţa sa. Sociologul jurnalismului francez, Pierre Bourdieu, o numeşte „neutralitate eclectică faţă de toate părţile aflate în discuţie“.
Definiţii şi interpretări
Cum se poate defini deci, incrimina, un concept şi un sine qua non al jurnalismului care străluceşte prin... invizibilitate, şi care pare astăzi mai degrabă o Fata Morgana decît un punct vital în formarea profesională a unui jurnalist? Recunosc, am ezitat mult înainte de a începe această expunere, nu pentru că subiectul ar fi greu de dezbătut, ci dimpotrivă. S-au spus atîtea, de secole încoace, de la o întreagă şcoală a obiectivităţii şi obiectivismului care îi datorează multe lui Auguste Comte... Mi-aduc aminte, de exemplu, de spusele unui confrate din Belarus, la un recent eveniment francez, pe malul Atlanticului. M-am întors de curînd de la „Tribunele Presei“, de la Arcachon (eveniment care are loc în fiecare an şi reuneşte crema presei internaţionale, în cadrul unor dezbateri şi ateliere consacrate meseriei de jurnalist). Andrei Aleksandrau, jurnalist care se ocupă de Belarus în cadrul „Index for Censorship“, a afirmat: „Alegerile electorale din Belarus au fost atît de transparente, încît aproape că nu au existat“. Sînt tentată să spun că „se discută atît de mult despre existenţa obiectivităţii, încît ea aproape că nu mai există“.
Lipsa de obiectivitate ca brand de ţară
Extrapolînd, am putea spune că s-au spus atîtea despre obiectivitate, încît aceasta nici măcar nu mai există. Şi este, în parte, adevărat. Observaţi doar... Au trecut mai mult de 20 de ani de la Revoluţia din 1989, care ne-a adus, printre altele, mai ales posibilitatea de a exersa în cadrul unei prese libere, adevărate (să nu uităm că simbolul acestei revoluţii media a fost chiar faptul că revoluţionarii, atunci, au ocupat iniţial, primordial, nu sediul prezidenţial, ci Televiziunea Română, mijlocul de informaţie prin excelenţă; un simbol puternic şi un mesaj puternic: deţinem informaţia, puterea, deci existăm). La început, s-au afirmat ziarişti foarte buni, care scriau articole capabile să desfiinţeze sau să creeze cariere. Universuri. Din stiloul lor ieşeau articole excelente, tinerii ziarişti erau formaţi de ziarişti străini (de la Le Monde, BBC, The Guardian...), individual sau redacţii întregi, în materie de tehnici ale scrisului, de creaţie, de distingere şi individualizare a genurilor jurnalistice. Astăzi, la 20 de ani după, acele nume de ziarişti celebri – Cristian Tudor Popescu, Ion Cristoiu, Petre Mihai Băcanu – au apus. Sau, în cel mai bun caz, mai scriu editoriale, sînt invitaţi sau moderează emisiuni televizate. Iar presa românească a devenit un fel de epavă eşuată, lestată cu nemulţumirile noastre, cu insultele pe care cîndva doar le gîndeam, cu nervii şi nerăbdarea noastră. „În presa românească nu poţi să ai încredere“ – mi se spune adeseori la Paris, în redacţiile ziarelor pentru care lucrez. Că este vorba de Courrier International, Presseurop, sau L’Express... „Ziariştii români sînt prea pătimaşi, prea narativi, amestecă totul, comparaţii şi simboluri peste tot, nu pot scrie normal?“ Aproape zilnic aud asta. Sistematic, cînd propun o ştire exclusivă, mi se cere să verific cu agenţiile de ştiri sau cu alte cotidiene, străine. Este frustrant, este umilitor, pentru mine, ca reprezentant, pe de o parte, al presei române la Paris (o mare parte a muncii mele cotidiene constă în citirea presei române, de aici şi de dincolo de Prut, şi în semnalarea celor mai interesante şi mai bune articole), şi ca reprezentant al unei media române din Paris. Să recunoaştem atunci că obiectivitatea s-a transformat – pe tăcute, pe nesimţite, viclean, dar mortal – în lipsă de obiectivitate. Asemeni unei tumori.
Pierre Bourdieu şi dictatura bunului-gust
Să nu ne autoflagelăm însă. Din păcate, lipsa de obiectivitate s-a generalizat, ea a luat diverse forme, dintre cele mai variate, care diferă de la o ţară la alta şi de la o media la alta: necitarea mai multor surse, insulte strecurate în text, opinii personale adăugate în texte informative, sfaturi sau luări de poziţie, partizanate. Presa românească, ca şi cea europeană, a devenit sieşi suficientă, iar acest concept bazic al meseriei – de a fi obiectiv – a devenit la fel de rar ca aurul. Fraza celebră a lui Pierre Bordieu – „on est supposé d’informer“ – a fost aruncată la gunoi. Iar obiectivitatea, ca sinonim al bunului-gust, al dictaturii bunului-gust, al orizontului larg şi al spiritelor luminate (nu al subiectivităţii, care este sinonimă cu „a purta ochelari de cal“, potrivit aceluiaşi Bourdieu), a devenit apanajul redactorilor-şefi, care cer sau nu respectarea obiectivităţii, în funcţie de varii interese: economice, politice, personale. Şi din păcate, mai ales în România acestui ultim deceniu, „cîmpul jurnalistic, asemeni cîmpului politic, economic, ştiinţific, artistic sau literar, juridic chiar, este supus în permanenţă probei verdictelor pieţei, prin sancţiunile directe ale clientelei, sau indirecte, ale audienţei. Iar jurnaliştii sînt, fără îndoială, cu atît mai dispuşi să adopte «criteriul audimat» în producţie (să facem ceva simplu, ceva scurt) sau în evaluarea produsului sau chiar a producătorilor (se vinde bine), cu cît ocupă un post mai important. Jurnaliştii mai tineri şi cu o poziţie mai fragilă în redacţie fiind cei care, dimpotrivă, au mai uşor tendinţa a opune principiile şi valorile meseriei exigenţelor, realiste şi cinice, ale «mai vechilor» colegi“.
O realitate viciată de prostituţia intelectuală. Şi viceversa
Fraza mai sus citată este la fel de pertinentă în 2008, într-o lucrare pe care Pierre Bourdieu o dedică televiziunii – Sur la television. Suivi de l’emprise du journalisme, cît şi în România redacţiilor anului 2012. Ne aflăm deci în faţa unei probleme, a unui nonsens, cu multiple faţete şi cu consecinţe greu de imaginat pentru jurnaliştii români. Să recapitulăm: dumneavoastră, studenţi în jurnalistică, veţi ajunge jurnalişti în diverse redacţii. Veţi întîlni redactori-şefi care, probabil, dacă ar fi să ne luăm după mersul lucrurilor în presă, astăzi, vă vor cere să scrieţi partizan, pătimaş, parşiv. Să „daţi în cutare“ pentru că „nu e de-al nostru“, sau să-l apăraţi, trecînd sub tăcere, diverse, pentru că „ţine cu noi“. Veţi avea, evident, de ales, timp de cîteva secunde: a scrie împotriva principiilor dvs. sau a părăsi redacţia, rămînînd fără loc de muncă? A vă prostitua intelectual sau nu? Ce veţi face? Acelaşi Wittgenstein nota în Tractatus logico-philosophicus: „Propoziţia construieşte o lume cu ajutorul unei construcţii logice şi de aceea putem vedea într-o propoziţie, cînd ea este adevărată, ceea ce este logic. Dintr-o propoziţie falsă putem genera inferenţe“.
Dar în realitate, filozofia nu are valoare etică. Ştiţi deja că orice aţi argumenta, patronul are dreptate pentru că el are banii. Sau nu îi are nici el, dar face ce i se cere. Doar că el este deja vîndut şi obiectivitatea nu mai contează. O situaţie cunoscută în Occident şi care a devenit şi mai jenantă odată cu împărţirea ziarelor româneşti în pro şi contra stîngii, sau pro şi contra preşedintelui Traian Băsescu, dacă doriţi, în timpul verii care tocmai a trecut (cazul Jurnalul Naţional a devenit deja subiect de discuţie la Bordeaux, la facultatea de jurnalism...). Şi care dă o măsură clară a calităţii presei din România, a imaginii României, dacă doriţi, în străinătate. Nimic îngrozitor însă. Pînă acum cîteva zile am crezut că problema lipsei de obiectivitate este doar a presei din România.
(va urma)
Iulia Badea-Guéritée este editor român la Presseurop.eu, Paris. Textul a fost prezentat la Simpozionul naţional de jurnalism din Cluj şi urmează să apară în volumul Obiectivitatea în presa românească.
