EDITORIALE ȘI OPINII

Cu totul, ei sînt 751 și vin din 28 de țări. Cu toții, ei reprezintă maximum de democrație directă pe care îl poate livra acum Uniunea, deoarece ei constituie Parlamentul European. Unii sînt prezențe exotice, cum ar fi reprezentanții Partidului Piraților. Alții sînt de extremă dreapta sau comuniști.

Aşa e cu fotbalul. E vast, de larg consum, ceea ce înseamnă că unele părţi ar putea să nu fie consumate deloc. Dar prezenţa lor asigură un soi de confort inconştient sportivului de canapea. Ştie că sînt acolo, în caz că într-o zi...

Tînărul se declara „liber-cugetător“. Ceea ce părea să-l salveze era o anumită candoare. Ajuns, prematur, la limpezimi boreale, omul n-avea dubii şi nu-şi punea întrebări. Era prizo­nie­rul unei convingeri de beton. Pe scurt, nu era nici cu adevărat „liber“, nici „cugetător“ în sens deplin.

Imaginea dominantă este aceea că, din cauza Internetului, „tinerii de azi“ nu mai citesc, nu mai merg la teatru sau la alte evenimente culturale „adevărate“.

Este cea de-a 21‑a adresă oficială primită într-o singură zi de la direcţiile proprii sau ale altor ministere. Toate sînt scrise într-o limbă năucitoare şi, bineînţeles, semnate şi ştampilate de trei ori, în dublu exemplar. Sînt venite cu poşta militară, pentru că e-mail-ul este inventat de nenorociţii ăia de americani capitalişti.

Nu fac parte din categoria snobilor care, mimînd voluptatea neostoită a „culturii înalte“, disprețuiesc – de regulă, zgomotos – televiziunea, caracterizînd-o, plenar, drept trivială și decerebrată. Dacă am ce vedea, îmi place să mă uit la televizor.

Am oroare în faţa diverselor forme de birocraţie încă din copilăria marcată de hidoasele ei înfăţişări date de comunismul dirijat de hoardele de inculţi deveniţi conducători. Am trăit perioada de după ’90 cu speranţa, mai ales la început, că ne vom debarasa de hîrtiile doveditoare a nimic.

Cuvîntul chiaun mi se pare a fi fost destul de prezent în limbajul colocvial al ultimei jumătăţi de secol, chiar dacă dicţionarele noastre generale de uz curent nu-l înregistrează.

Mă întreb dacă cele două nevoi care încheie decalogul propus de Solomon Marcus, cea de cultură și cea de transcendență, fac pereche. Mai precis, mă întreb dacă, pentru propunător, „cultura“, un termen atît de cuprinzător și atît de disputat în vremea din urmă, este înțeleasă tot ca o formă de transcedere.

Un arheolog, director al muzeului roman din Lausanne, L. Flutsch, lansa de curînd o expoziție itinerantă cu obiecte din viața de zi cu zi și interpretările pe care li le-ar putea da un arheolog din anul – spune el – 4002.

Pentru românii obişnuiţi cu politica de pe-aici, trebuie că situaţia lui Donald Trump în raport cu Partidul Republican, a cărui nominalizare pentru cursa electorală spre Casa Albă miliardarul o urmăreşte cu tenacitate, pare stranie.

Un român fudul, ajuns la Chișinău pentru prima dată, cu impresia că e un american care vizitează Somalia, o să dea din cap dezaprobator: „Săracii ăștia sînt ruși, moșule! Gata! Nu-i auzi că vorbesc doar rusește? Și cînd vorbesc românește, tot rusește zici că sună“.

Valeriu Zgonea e unul dintre politicienii care și-au administrat cu grijă cariera. A urcat constant în ierarhiile de partid, ajungînd pînă la poziția secundă în ierarhia PSD. Pînă acum cîteva săptămîni, dl Zgonea părea pe drumul cel bun către funcții și mai importante.

New York Times publică dezvăluiri șocante despre modul în care a fost falsificată Olimpiada de la Soci. Acele Jocuri Olimpice ar fi fost o bătaie de joc, organizată și finanțată de Kremlin. Dovada? Destăinuirile lui Grigori Rodcenkov, fost șef al agenției rusești antidoping.

Meldonium-ul în sport e o acadea într-un magazin de plăcinte bucovinene. O glumă. Problema e, azi, drumul invers al sportului. Fostul director al laboratorului antidoping de la Soci, dr. Rodcenkov, a făcut o dezvăluire care se perpetuează cu forţa şi groaza unui cutremur fără sfîrşit.

Unul dintre „misterele“ curente ale experienței noastre cotidiene sînt coincidențele. Par „întîmplătoare“, dar ne frapează întotdeauna ca semnificative, ca expresii amuțitoare ale unei ordini care ne scapă. O altă ordine decît cea cauzală, o ordine sub care se întrevede omogenitatea unor inexplicabile, dar ferme conexiuni.

În oglinda bulgărească (dar și a altor „tinere națiuni“ din spațiul nostru geografic) putem să vedem mai bine ce ne-a reușit și ce nu ne-a reușit nouă, în condiții istorice și geopolitice comparabile, și să încercăm să tragem astfel niște învățăminte.

Mama a lucrat toată viaţa în spitale. A avut o viaţă tare grea şi a fost victimă a rasismului de foarte, foarte multe ori. Nu putea să stea locului şi, cînd nu era nimic de făcut, făcea clătite pe care le vindea bolnavilor şi banii îi folosea pentru a cumpăra lucruri pentru spital sau pentru a-i ajuta pe cei care nu aveau mai nimic.

Am demarat niște inspecții prin țară“, continuă Mărțișor, „mai mare dragul! Tăiam în carne vie! Scriam rapoarte detaliate despre neregulile descoperite și ceream conducătorilor ministerului rezolvări urgente, oferind totodată schița soluțiilor posibile.“

Nu am fi auzit, cu siguranță, de orașul bulgar Radnevo, situat undeva la sud de lanțul Balcanilor, nu foarte departe de Stara Zagora. Mica urbe de 12.000 de locuitori nu se află pe principalele noastre drumuri de plimbare prin țara vecină, nici pe rutele spre litoralul grecesc.

Terminologia sportivă stă la originea multor clişee jurnalistice, dar şi a unor expresii populare, colocviale sau argotice. Formula joc de gleznă, folosită pentru a desemna un exerciţiu de încălzire pentru o activitate sportivă, a intrat probabil în uzul larg prin orele de sport din şcoală, dar şi în legătură cu fotbalul.

Ultimele patru nevoi – de identitate, de omenesc și de omenie, de cultură și de transcendență – intră iarăși într-un alt registru, amintind‑o (și completînd-o) pe prima: nevoia de a da sens vieții.

Prin aerul călduț și luminos al dimineții, dinspre canal răzbate o romanță cîntată de Jean Moscopol. Un barcagiu care acostase acolo se delecta ascultînd-o la ora aceea foarte matinală. Parcă știam de undeva că timpul e altfel la Sulina.

Am lucrat cu șefi de nații (și cu concepții) diferite, cel puțin pînă am început să sap regulat în Turcia și m-am lăsat de transhumanță între diferite proiecte. Cred că am de-a­cum o idee destul de clară despre metodele prin care un șef poate distruge, cu discreție, munca unei întregi echipe.

Figura preşedintelui american, valorile lui, viziunea lui, temperamentul lui influenţează viaţa multor milioane de neamericani, care trăiesc peste tot în lume. Cît de mult simte Donald Trump această legătură cu lumea? Iată întrebarea.

Simplu. Dai un telefon. Dacă ai cui. Faci o vizită. Dacă ai la cine să te duci. Apelezi la rude sau la prieteni. Dacă și ei, la rîndul lor, au cui să-i dea un telefon sau să-i facă o vizită. Cu cît problema e mai presantă, cu atît cresc neliniștea și, apoi, frica.

Patru miniștri a pierdut cabinetul Cioloș pînă în momentul în care am început să scriu acest text.  Probabil va mai pierde și alții pînă cînd  alegerile sau vreo smucire a principalelor partide au să îi pună capăt mandatului.

În plan global, cei mai îngrijorați de Brexit par a fi americanii. De altfel, acum cîteva săptămîni, aflat la Londra, Barack Obama a fost neobișnuit de tranșant și s-a declarat un partizan hotărît al rămînerii englezilor în Uniune.

Răspunsul modernității este că putem fi oricît de liberi, numai să vrem. Există, desigur, un determinism „firesc“, care se exprimă în legi inconturnabile: legile naturii, la care se adaugă, pretutindeni, legi și cutume comunitare, adică limite „normale“ ale conviețuirii.

Se vorbește de mult despre cele „două Românii“, cel mai adesea cu năduf, opunînd unei Românii harnice, progresiste și avansate o altă Românie, leneșă, înapoiată, retrogradă. Nu cred deloc că lucrurile stau așa. Dar este cert că devenim tot mai mult o țară a extremelor, ceea ce se cheamă U shape society.

Maică-mea devenea un vortex care absorbea toată energia disponibilă din casă şi de la vecini pentru a curăţa apartamentul nostru, scara blocului, beciul, spaţiul verde din faţa blocului şi orice altceva care părea că nu corespundea standardelor de curăţenie ale mamei, preoteasa principală a zeului Ajax.

Noțiunea de „candidat manciurian“ intrigă încă multă lume din spațiul anglofon, unde a fost introdusă de scriitorul Richard Condon, prin intermediul celebrului său roman, The Manchurian Candidate, și consacrată ulterior în ecranizările succesive ale poveștii, aparținînd „laboratoarelor“ infatigabile de la Hollywood.

Relațiile NATO-Rusia cunosc în aceste zile un nou nivel al tensiunii, după ce NATO a trimis două avioane F-22 Raptor, invizibile pe radar, la baza de la Mihail Kogălniceanu. Reprezentanţa rusă la NATO a anunțat săptămîna trecută că Moscova urmează să ia toate măsurile necesare pentru „neutralizarea ameninţărilor“.

Devalorizarea actuală a adjectivului subtil este evidentă; chiar subtilitatea a devenit, în contexte cît se poate de popular-colocviale, un simplu sinonim pentru aluzie, pentru expresia indirectă: „tot băga subtilităţi să-i dau bani“.

Cred că putem satisface o atare nevoie „împrospătîndu-ne“ în permanență pe noi înșine, ca profesori. Aici auspiciile nu ne sînt favorabile. Munca didactică e vîrîtă sub tăvălugul presiunilor birocratice. La fel și cea de cercetare, care, în învățămîntul superior, e sursa cea mai importantă a revigorării minților noastre.

În magazinele vieneze se găsesc şi pantofi cu jumătăţi de număr. La noi nu mai există aşa ceva de pe vremea lui Ceauşescu. Nu că în comunism ar fi fost ­vreun fel de rai al încălţărilor (ba dimpotrivă), dar măcar conceptul de jumătate de număr exista. De ce l-am pierdut?

Nimeni nu tremură de frică azi în Roma la auzul numelui Kalkriese. El trezește eventual niște aprehensiuni legate de dominația fotbalului germanic, dar nimic mai mult. Acum două mii de ani lucrurile stăteau altfel.

Barack Obama a devenit primul președinte american, după legendarul F.D. Roosevelt, care a cîștigat de două ori consecutiv președinția Statelor Unite cu vot popular majoritar. Popularitatea lui, însă, nu trebuie să păcălească.

Şi din ce în ce mai multe momente în care lumea constată că „…parcă s-a ajuns la o limită, domnule, nu mai merge nimic, totul pare că se prăbușește în capetele tuturor“.

Un condamnat penal candidează. Cineva trece pe roșu. Un ministru demisionează. Altcineva aruncă gunoiul în stradă. Un înalt ierarh sfidează. Ne consultăm busola morală și ne declarăm stupefiați, furioși, scîrbiți. Vreo două zile. Apoi trecem mai departe la următorul motiv de enervare.

Uniunea stă. Stă și își ține răsuflarea. Răsuflă emoționată la gîndul că englezii o vor părăsi. Mai nimic nu se întîmplă la Bruxelles zilele astea. Toată lumea așteaptă să vadă cum vor vota supușii Majestății Sale în iunie. Pînă atunci, onorabilele instituții se abțin.

Simbolismul țesăturii implică o sumedenie de categorii colaterale, de natură să provoace nuanțe și asociații utile. Mai întîi categoria – ambiguă – a „legăturilor“: orice țesătură e un ansamblu de fire legate între ele, o compoziție, mai mult sau mai puțin armonioasă, ale cărei elemente se întrepătrund.

Am reuşit să dau cu capul într-o grămadă de ziduri şi să am nişte supercucuie. Şi nişte superprieteni care mă lasă să fiu eu însumi fără să se supere cînd mai scap un băi sau un fă. Deci de ce cred că sînt azi aici? Pentru că am eşuat, şi am eşuat, şi am tot eşuat. Şi asta m-a făcut să ajung aici.

În textele jurnalistice care privilegiază registrul familiar-argotic, expresia a băga în şedinţă a devenit un clişeu destul de ambiguu, dar extrem de frecvent.

Cap de listă în „decalogul“ lui Solomon Marcus era „nevoia de a da un sens vieții, la nivel elementar“. O să insist puțin asupra ei, pentru că mi se pare de un alt „calibru“ decît celelalte nouă.

De ce aceste schimbări bruște de greutate și de unde stările emoționale contradictorii, invers proproționale cu „realitatea“ propriei corporalități? „E o poveste complicată“, a admis Marțipan. „Am slăbit impresionant, urmînd ad litteram un regim fără carbohidrați. Inițial, a fost bine.“

Recent, ultimul ministru a propus mărirea numărului de ore în care elevii să stea la școală. Cu alte cuvinte, ar fi un cîștig pentru elevi dacă ar sta mai multe ore la o școală bună, cu profesori interesanți, și o pierdere dacă ar fi nevoiți să stea mai multe ore într-o școală proastă, unde se plictisesc.

Fotograful știe cum să cadă lumina ca să se vadă exact ce trebuie să se vadă din ștampila elenistică de pe o toartă de amforă, așezată în poziția corectă pe piciorușe de plastilină care să nu se vadă. Eu doar cred că știu, dar de fapt nu știu.

Cum se poate feri un astfel de politician de prăbușire? Obama a fost, din acest punct de vedere abil. A știut să nu se prăbușească prea tare. A început primul mandat cu o amețitoare favorabilitate de 70% în rîndul americanilor și îl termină pe ultimul cu foarte puțin sub 50%.

Nemulțumirea tatălui venea din faptul că fiul era „bleg“, nu învăța nimic din „școala vieții“, adică „nimic din regulile care te fac să răzbești în viață, pentru că gargara de la școală n‑a­re nici o putere în fața realității. Ce s-a ales de cei mai buni, de geniile claselor în care am învățat noi? De cele mai multe ori, nimic.