Week-end cu mama

Fiu-meu şi Dario se joacă cu nişte mingi de cauciuc. E o chestie specifică bărbaţilor. Noi încercăm de enşpe mii de ori să vedem dacă mingea aia sare.  Funcţionează cam aşa: Mingeeeeeeee, mingeeee, mingeeee! E din aia de cauciuuuuuc!!!! Să vedem dacă sareeee!!! Sareeeeee!!!! Supeeeeer!!!! Yupiiiiii!!! A sărit. Ce miştooo!!!! A sărit!!! Hai să mai vedem o dată!!! Poate sare iarăşi!!! A săăăăăăriiiiit !!! Şi a săăăriiit mai bine decît prima oarăăăă!!! Ce tare, ce tare, ce tareeeee ! Hai să vedem dacă mai sareeeee! Da, băi, mai sareeee! A sărit din nou!!!! Hai să vedem dacă mai sare o dată!

Şi aşa mai departe, pînă cînd descoperim o altă minge. Sau se mai mişcă ceva brusc la televizor. Nu contează dacă joacă Avîntul Pocreaca cu Fulgerul Palilula şi toţi ăia sînt beţi morţi şi aleargă după cîini sau oi. Dacă ating mingea, fie şi accidental, o dată la cinci minute, noi ne bucurăm. Dacă soţul, iubitul, băiatul nu vă ascultă, încercaţi cu o mingiucă. Orice fel de mingiucă. În mod sigur or să facă orice pentru a putea să aibă mingiuca şi să vadă dacă sare.

Mama e în sevraj. Nu avem Antena 3. Nu avem România TV. Nu avem televiziune deloc. De gătit, a gătit pentru noi, cunoscuţii noştri şi prietenii lor. Cîinii noştri şi cîinii de pe stradă sînt şi ei hrăniţi, pentru că le-a gătit și lor mama.

De curăţat, nu mai e nimica de curăţat. A curăţat plantele. Şi cele din casă, şi cele din grădină. Din grădina noastră şi din grădina vecinilor, care sînt nişte nesimţiţi şi nu ştiu cum se ţine o grădină. Nu contează că oamenii nu sînt în ţară. Toate hainele sînt spălate şi călcate. Şi cele care erau deja spălate şi călcate. A spălat şi perdelele, că doar a fost Paştele. Cum a reuşit, la 1,38 m şi 78 de ani, să dea jos toate perdelele din casă şi să le pună la loc nimeni nu poate să spună. Sarah şi Raven sînt doi ciobăneşti de vreo 80 de kilograme fiecare. Jur că singura chestie care îi sperie e mama. A făcut curat şi la ei în cuşti şi le ţine teorie despre disciplină în fiecare dimineaţă.

Se mişcă întruna prin casă. Dacă aş avea nişte semnalizatoare de perimetru cred că s-ar auzi continuu ping, ping, ping, ping, ping, ping. Cam din cinci în cinci minute mă întreabă ce fac. E week-end şi sînt acasă, dar nu am terminat ce ar fi trebuit să termin la serviciu.

– Muncesc.

– Ce faci?

– Încerc să muncesc.

– Ce faci?

Decid să nu îi mai răspund. 

– Te-ai ajuns acum şi nu mai îi răspunzi lui mă-ta? Ce să-ţi spun, eşti un domn! Nesimţitule!

Vorbesc cu ea. Îmi spune bîrfele din familie. Mi le-a mai spus. Brusc, mă loveşte inspiraţia şi îi spun că ar trebui să îi spună poveşti lui Dario. Îi licăresc ochii şi se duce să vorbească cu Dario.

Cînd eram mic – abia ne mutaserăm în Craiova şi încă nu pricepeam de ce nu se prea jucau copiii cu mine –, mama îmi tot spunea o poveste cu un urs brun care a ajuns în ţara urşilor albi. Pe scurt, ursul brun nu prea a fost apreciat acolo din cauza diferenţelor de pigment şi a rasismului sistemic. A dovedit însă că era de treabă, a prestat cu muncă şi, pînă la urmă, urşii albi l-au acceptat la ei în şatră. La sfîrşit se lăsa cu un cîntecel.

Mama îi cîntă lui Dario. Am moştenit sigur genele ei într-ale cîntatului – cîinii mei încep să urle. Aş urla şi eu dacă aş auzi aşa bine cum aud ei. Lui Dario nu îi pasă – el e impresionat. Dario este în grija statului. E incomparabil mai bine în grija mamei, îmi spune Dario. Răsuflu uşurat – îmi era teamă să nu se simtă abuzat copilul. Apoi îmi amintesc că pe Dario l-am operat de urechi fiindcă nu auzea deloc.

Mama a lucrat toată viaţa în spitale. A avut o viaţă tare grea şi a fost victimă a rasismului de foarte, foarte multe ori. Nu putea să stea locului şi, cînd nu era nimic de făcut, făcea clătite pe care le vindea bolnavilor şi banii îi folosea pentru a cumpăra lucruri pentru spital sau pentru a-i ajuta pe cei care nu aveau mai nimic. A salvat ­mulţi oameni – o bună parte dintre ei romi. Nu a devenit acră. Nici cinică. Mă duc, o iau în braţe şi îi spun cît de dragă îmi este. Se uită curioasă la mine şi mă întreabă dacă vreau să îmi facă un cozonac. Îi spun că nu. Îmi zîmbeşte larg.

Fiu-meu încă se joacă cu mingea. Decid că este exact ceea ce ar trebui să fac şi eu.

Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului și fondator al Policy Center for Roma and Minorities.