Avem nişte copii chiar aşa deştepţi?

Nu mă pricep la educație altfel decît ca simplu părinte și ca un om care a trecut prin școală. Nu știu, deci, să spun ce ar fi bine și ce ar fi rău pentru elevii și studenții de astăzi. Observ însă, ca mulți dintre noi probabil, că în domeniul ăsta lucrurile nu merg tocmai așa cum ar trebui. Și mai observ, tot ca mulți dintre noi probabil, cum de ani buni de zile fiecare ministru nou vine cu propria sa viziune și cu propria încercare de reformă. Și au fost nu mai puțin de 21 de miniștri, iar legea a fost schimbată de peste 61 de ori. Sigur, aici e un cerc vicios. Cînd lucrurile nu merg bine nu poți, ca ministru, să stai degeaba. Fiecare speră să le îmbunătățească. Dar, de acum, deja orice intervenție îl înscrie automat pe inițiator în galeria fără sfîrșit a schimbătorilor. Iar schimbarea a devenit o problemă în sine și, indiferent dacă e bună sau rea, e privită cu suspiciune și nu e sprijinită.

Pe de altă parte, tot urmărind telenovela asta, am ajuns să cred că reforma nu înseamnă, pentru mulții ei autori (am mai scris asta), decît modificarea programului de învățămînt. Atenție, nu a programei, ci a programului, adică  doar a  datelor la care încep și la care se termină vacanțele, a numărului acestora, precum și a numărului orelor de școală pe săptămînă sau pe zi. Chiar recent, ultimul ministru a propus mărirea numărului de ore în care elevii să stea la școală. Pare o problemă fără sens atîta vreme cît nu e gîndit și conținutul acestor ore. Cu alte cuvinte, ar fi un cîștig pentru elevi dacă ar sta mai multe ore la o școală bună, cu profesori interesanți, și o pierdere dacă ar fi nevoiți să stea mai multe ore într-o școală proastă, unde se plictisesc. Și cum știm dacă numărul școlilor în care elevii se plictisesc e mai mic sau mai mare decît al celor în care elevii sînt interesați? N-ar fi poate mai bine să începem cu conținutul orelor? Știu, s-a propus și asta, adică introducerea unor noi discipline. Pînă una-alta însă, cu ocazia întîlnirilor absolvenților de liceu de acum un sfert de secol, din compararea cataloagelor de atunci (care se păstrează) cu cele actuale, se poate face simpla observație că numărul materiilor școlare s-a dublat. S-a dublat! Deci pînă unde mai tot adăugăm? Mă tem că nu prin complicare vom avea un învățămînt mai bun. E nevoie, poate, de ceva mai flexibil, de mai multe materii opționale. De-a lungul anilor s-a tot pus mereu și problema numărului orelor de sport. A fost ba mărit, ba micșorat. Aflu că elevii, la fel ca pe vremea mea, continuă să chiulească de la orele care nu le plac, iar cînd fac asta, băieții se duc la fotbal. E ceva care le place mult mai mult, e mai interesant jocul decît o oră de istorie cu un profesor enervant. Sigur, se poate spune că o educație completă nu se poate face numai cu lucruri plăcute. Dar numai cu lucruri interesante de ce nu s-ar putea face? Știu, și aici apare o problemă: la materiile de interes profesorii sînt mai puțini. E vorba de domenii rentabile, în care specialiștii sînt plătiți mult mai bine în afara școlii (de exemplu, cel informatic) și prea puțini acceptă să rămînă în învățămînt. Școlile, liceele și facultățile își atrag elevii și studenții cu oferte legate tocmai de disciplinele cele mai căutate. Dar cînd ajung acolo, de multe ori aceștia  descoperă că nu e chiar așa. De foarte multe ori, cuvîntul intensiv, alăturat informaticii, englezei și altor limbi străine ori matematicii, nu înseamnă chiar intensiv. Și păcălelile astea încep încă de la grădiniță, acolo unde ți se spune că e în limba engleză, iar părinții constată că în engleză e doar formula de întîmpinare de dimineață și cea de la plecare.

În altă ordine de idei, odată cu democratizarea societății, relațiile dintre profesori și elevi s-au schimbat, tot așa cum s-au schimbat și relațiile dintre profesori și părinți. Profesorii se plîng în general de un soi de „dictatură“ a părinților și, de cele mai multe ori, au dreptate. Părinții, la rîndul lor, se plîng adesea de conservatorismul profesorilor și, de obicei, au și ei dreptate. Am văzut recent și părinți nebuni, care-și susțineau odraslele în denunțarea unor profesori absolut onorabili, și profesori nebuni, care chiar se purtau oribil cu elevii, ba chiar și cu părinții. E de sperat că sînt excepții. Nu același lucru se poate spune însă și despre metodele de învățămînt. Și aici e, probabil, problema cea mai mare, dar la care miniștrii și reformele lor nu ajung niciodată. Veți înțelege imediat la ce mă refer. Într-un schimb internațional de experiență, niște elevi din Olanda au venit în România. Timp de o săptămînă, au fost cazați în casele unor elevi de aceeași vîrstă, de la noi, au făcut excursii, le-au vizitat școala și au asistat la ore. Au fost în general bine primiți și s-au simțit excelent în România. Dar legat de ce au văzut la școală, au avut o mare nedumerire, exprimată candid de unul dintre ei. Acesta spunea că, făcînd abstracție de bariera limbii, de fapt, n-a prea înțeles ce se petrecea acolo, fiindcă i s-a părut absolut incredibil ca un profesor să vorbească încontinuu timp de o oră, iar 30 de elevi să-l asculte în tăcere, fără ca vreunul să întrebe ceva. Tînărul olandez își punea problema dacă toți acei elevi erau chiar atît de deștepți încît să înțeleagă din prima tot ce le spunea profesorul…