Starea Uniunii
Uniunea stă. Stă și își ține răsuflarea. Răsuflă emoționată la gîndul că englezii o vor părăsi. Mai nimic nu se întîmplă la Bruxelles zilele astea. Toată lumea așteaptă să vadă cum vor vota supușii Majestății Sale în iunie. Pînă atunci, onorabilele instituții se abțin. Nu propun nimic esențial. Cum ar putea? Orice intenție înspre mai multă cooperare s-ar traduce prin „mai multă Europă“, iar asta ar isteriza contribuabilii lui Cameron. Invers: dacă apar idei întru mai multă suveranitate națională (care, oricum, abundă acum în Uniune), se zice că asta înseamnă capitulare în fața lui Nigel (Farage) și asta nu se face, că nu e semn bun. La vremuri dintr-astea, cel mai bine e să aștepți, zic eurocrații. Așa că Europa stă.
Stă și cugetă sau doar stă? La prima vedere, aș zice că doar stă, dar niciodată nu poți ști exact ce fac Comisia și Consiliul. Se văzu în varii ocazii: cînd zici că sînt gata, sînt duse și aproape de ortu’ popii, te trezești că scapă și ajung la liman. Talentu’ Ioropii ăsta e: să ne exaspereze cu o aparentă moțăială și, apoi, să te pomeneşti că dă cu tifla scepticilor, trecînd la mustață pe lîngă propria desființare. Ultima situațiune de felul ăsta a fost cînd cu grecii și criza euro.
Dacă ar fi vremuri normale, am vorbi despre o Comisie politică (adică una compusă mai degrabă din politicieni decît din tehnicieni) și am sta să bîrfim TTIP (acordul de comerț cu Statele Unite), politica energetică (adică, în principiu, bătălia dintre eoliene și nucleare), reforma legată de eventuala apariție a procurorului european și tot soiul de mărunțișuri despre agenda digitală, e-commerce sau drepturile de autor pe Internet. Toate, la pachet cu privirile atente spre Frans Timmermans și promisiunile lui despre o Uniune mai flexibilă, cu mai puține reglementări, mai vioaie și mai agilă în plan extern. Nimic din toate astea!
Nici măcar simțul umorului nu pare a mai exista în clădirile din Place Schuman. Am zis și eu că fac o glumă bună cînd am întrebat de mai multe ori, pe la varii DG-uri, dacă e pregătită o variantă de politică de vecinătate cu Marea Britanie, în cazul unui vot negativ în iunie. N-a rîs nimeni. Perspectiva ieșirii britanicilor din UE blochează mental eurocrații. Pe ici, pe colo, cîte un entuziast incurabil încearcă să ridice moralul trupelor, anticipînd cît de bine va merge integrarea europeană după un eventual Brexit. De-abia după aia, vezi Doamne, ferită de frînele sceptice ale britanicilor, Uniunea se va dezlănțui și își va dezvălui virtuțile apte de a forja Statele Unite ale Europei. E drept, nici gluma asta nu e gustată prea tare.
Nu de alta, dar în timp ce se pregătește să scape de bombănelile de soacră ale englezilor (pe care nu dorește în nici un caz să îi lase plecați), Uniunea își sapă propriile tranșee interne, renunțînd încet-încet la libertățile Schengen. Pe nimeni nu mai miră cînd se află că încă un stat din cele 28 reintroduce controale (teoretic, provizorii) la frontierele interne. Nici ăsta nu e motiv de rîs la Bruxelles.
Vreți să vă amuzați o dată în plus? Ce ați zice dacă în iunie, după un eventual vot care ar zice nu Uniunii Europene, Scoția ar provoca un alt referendum dedicat independenței, s-ar rupe de Londra și ar dori să rămînă în UE? Cum ar fi? Am avea o politică de vecinătate cu Mica Britanie, iar Scoția ar fi parte din politica de extindere, ca stat candidat? Să nu credeți că măcar scenariul ăsta, aparent aberant, este motiv de zîmbete prin cafenelele de pe Rue de la Loi. E mult prea plauzibil, fir-ar să fie!
Dacă ar fi să folosesc un singur cuvînt pentru a descrie starea Uniunii în primăvara lui 2016, acesta ar fi confuzie. Nimeni nu știe ce va să fie. Toate sistemele comunitare, bazate pe atentă programare, cu ani în avans, par acum gripate. În schimb, a înflorit iar limbajul lemnos, cunoscut sub numele de bruxelleză. Greu mai poți avea o conversație decentă cu un funcționar european, zilele astea. Altă dovadă de confuzie, incertitudine, nesiguranță. Așa îmi pare a fi, azi, starea Uniunii.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.
