Un decalog sau mai multe? (V)
Mă întreb dacă cele două nevoi care încheie decalogul propus de Solomon Marcus, cea de cultură și cea de transcendență, fac pereche. Mai precis, mă întreb dacă, pentru propunător, „cultura“, un termen atît de cuprinzător și atît de disputat în vremea din urmă, este înțeleasă tot ca o formă de transcedere. Recursul la text îmi confirmă intuiția. Pentru Solomon Marcus, „nevoia de cultură“ înseamnă nevoia de a atinge acele creații ale spiritului uman, indiferent în ce domeniu, care, în ultimă instanță, dovedesc existența unui sîmbure „divin“ în ființa noastră; nevoia de excepțional, de exemplar, aspirația de a ne depăși minoratul intelectual la care ne condamnă lumea noastră rutinieră și funcționalistă. Este, și acesta, un fel de a‑ți înălța ochii către bolta cerească de deasupra noastră.
În această privință, a modului în care eu aș fi contribuit sau nu la satisfacerea unei atari nevoi ca educator, mă găsesc într-o poziție delicată. În urma implicării mele în construcția noului curriculum de liceu, am putut fi acuzat că „am distrus literatura română“, pentru că am pledat – și continui să o fac – pentru ideea că o educație literară centrată exclusiv pe studiul „operelor exemplare“ nu are multe șanse de izbîndă. Concret, asta se traduce prin renunțarea la imperativul ca toată suflarea școlară să studieze aceleași texte, decretate de cine știe ce for ca fiind „canonice“, exemplare în chip absolut și irevocabil.
Am participat la interminabile discuții despre ce scriitor sau ce scriere sînt „mai canonic“ sau „mai canonică“ decît alții/altele, discuții a căror fierbințeală se datora, cred, îndîrjirii de a apăra o premisă argumentativă, căreia nu reușesc să îi dau crezare: anume, că drumul inițierii în transcendența culturii majore nu poate fi decît unul singur, pe care doar „expertul“ e în drept să îl descopere. Cînd o astfel de fundamentare se înrădăcinează în solul emoționalității patriotarde, nelipsite în cazul disciplinei „limba și literatura română“, rezultatul devine deja alarmant. Îmi amintesc cum, la un moment dat, am fost convocați, eu și colegii mei din grupul de elaborare a curriculum-ului, la o ședință de înfierare a proiectului de „liberalizare“ a canonului, niciunde altundeva decît la Liceul „I.L. Caragiale“, școală de elită în capitala României și, întîmplător, locul în care eu însumi îmi executasem, cu sentimente dintre cele mai contrastante, patru ani de instrucție liceală. După ce am ascultat o avalanșă de discursuri vituperante, gazdele au găsit nimerit să depunem armele și să ne reunim la un fursec și o cafea, pentru destindere. Am intrat în vorbă cu o profesoară ce nu avea nici măcar vîrsta mea, care, prietenește, mi-a explicat cum stă situația. Ea, mi-a spus, nu‑și dorea pentru copiii ei să mai îndure fără ripostă umilințele cărora ceilalți ne expun pe noi, românii. Copiii noștri trebuie educați în spiritul unei recunoașteri necondiționate a propriilor noastre valori. Care vor fi fiind acelea și cine le promulgă contează prea puțin.
Am refuzat, e drept, dintotdeauna o transcendență culturală de inspirație cazonă. Nu mă pot plia pe ideea că valoarea nu se discută, se execută. Cred că inițierea în aspirația valorică trebuie să pornească dinspre discipol, nu dinspre magistru. Și, în orice caz, nu dinspre o parafă ministerială. Nevoia de cultură nu e totuna cu o nevoie de catehizare. Pentru mine, nevoia de cultură poate fi cel mai bine satisfăcută prin invitația de a judeca împreună, dascăl și învățăcel. Altminteri, ea sucombă fie în militărie, fie în ipocrizie; sau, și mai trist, într-o împreunare a amîndurora: „Zi ca el și fă ca tine!“
Cu transcendența propriu-zisă am avut iarăși și am o relație dificilă. Și pe mine mă zgarmănă întrebarea „Asta e tot?“. Pe de altă parte, însă, sînt contrariat de modul în care această întrebare, atît de răsucită, tinde să fie la noi monopolizată de un singur obiect de învățămînt: religia. Fiind un soi de deist de felul meu, trebuie să recunosc că un serial cu Morgan Freeman îmi atinge un nerv metafizic mai adînc decît o slujbă religioasă. Se poate ca ceea ce spun acum să treacă drept frivol sau, pentru unii, chiar impertinent. N-am ce-i face.
Am cedat și eu, în adolescență, ispitei de a pipăi scoarța unui copac. Azi reușesc să mă abțin, din rușinea de a fi adult. Știu însă cît de adînc e împlîntat în noi refuzul de a accepta că un lucru poate fi doar ceea ce este. Și leg nevoia de transcendență mai puțin de credință, cît de mirare.
În prefața la atît de frumoasa sa carte Mirarea filozofică, Jeanne Hersch scrie: „Facultatea mirării îi este proprie omului. Ne propunem aici să o reactualizăm“. Două propoziții ce sintetizează un proiect educativ, răspunzînd nevoii de transcendență cu care se încheie decalogul lui Solomon Marcus.
Încerc să le stîrnesc studenților curiozitatea pentru vreun lucru sau altul ce mi se par demne de așa ceva. Uneori se întîmplă să simt cum, dindărătul curiozității, se iscă mirarea. Transcendența nu are o didactică proprie, are doar dorință și, din cînd în cînd, inspirație.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
