Moştenirea Obama. Primul mandat. America

Ca să înțelegem ce se întîmplă, este mai util să privim în trecut decît în viitor. Nu de alta, dar în trecut chiar avem ce vedea, pe cînd în viitor bîjbîim după fantome imprecise, despre care nu putem ști exact dacă sînt predicții cît de cît realiste sau simple proiecții ale dorințelor noastre.

Competiția electorală americană de anul acesta are loc în contextul forjat de cei opt ani de administrație Obama. Nici nu putea fi altfel – orice președinte american vine la putere în plină moștenire lăsată de predecesorul său. Cînd a venit la Casa Albă, în ianuarie 2009, Barack Obama a reprezentat o imensă, colosală speranță. Părea, pentru mulți, că cerurile politice s-au deschis și ne-a venit, în sfîrșit, Omul! O cotă apreciabilă de entuziasm public însoțește pe orice nou președinte cînd merge la noul său loc de muncă, dar în cazul lui Obama a fost mai mult – a fost euforie publică!

În noiembrie 2008, actualul președinte american cîștiga primul său mandat la Casa Albă cu aproape zece milioane de voturi avans față de contracandidatul republican. În procente, scorul a fost de 52,9% la 45,7%. Obama era nu doar primul președinte negru, ci era chipul unei mari speranțe. Lumea întreagă a fost încîntată de alegerea lui. Acea campanie electorală, deși s-a referit mult și la războaiele deschise de George W. Bush, a fost aproape incandescentă cînd ajungea la teme economice. Vă reamintesc, anul 2008 a fost anul în care economia americană cunoștea cea mai profundă criză de după al Doilea Război Mondial și foarte mulți americani se uitau la Obama ca la un salvator. Longilin și gracil, sigur pe el și șarmant, Obama era proaspăt și plin de elan. Răspunsurile lui erau limpezi şi convingătoare, trecea peste atacurile republicane cu inteligență și părea prietenos. Soluțiile lui aveau un iz socialist, ceea ce stîrnea susținerea multor americani loviți de criză – se știe, clasa de mijloc și ceea ce este sub ea din punctul de vedere al nivelului de trai suportă cu precădere efectele oricărei crize economice. În general, nu se poate spune că Obama a trădat promisiunile, dar se poate spune că a trădat speranțele puse în el.

Uneori, apare cîte un politician înzestrat cu de toate. Are verb, șarm, leadership, charismă, idei – tot! El face promisiuni, ca orice politician. Doar că înzestrările lui, altoite pe eventuala furie populară împotriva predecesorului său, nasc în bietul suflet al plebei așteptări și speranțe care depășesc cu mult ceea ce el promite. În campania electorală, e foarte bine. Tocmai această augmentare autonomă a speranței electoratului în raport chiar cu promisiunile candidatului aduce voturi cu nemiluita. Însă, după cîștigarea alegerilor apar problemele. Cum se poate feri un astfel de politician de prăbușire? Obama a fost, din acest punct de vedere abil. A știut să nu se prăbușească prea tare. A început primul mandat cu o amețitoare favorabilitate de 70% în rîndul americanilor și îl termină pe ultimul cu foarte puțin sub 50%. Dintre cei cinci președinți americani care au făcut două mandate consecutive după al Doilea Război Mondial, Obama este, din punctul de vedere al favorabilității la final de mandat, pe un onorant loc 3, aproape la egalitate cu Ronald Reagan – pe locul 1 se află președintele Eisenhower, mult și egal apreciat de americani din prima pînă în ultima zi a celor opt ani de președinție. Percepția despre Obama în rîndul susținătorilor săi este că a livrat cît a putut din agenda pe care a promis-o, dar că s-a luptat mereu, fără oprire, ca să încerce să livreze integral.

În fața crizei economice, în principiu, Obama a folosit din plin resursele publice pentru a proteja cetățenii și companiile de loviturile crizei economice. De la marile corporații din industria auto pînă la copiii celor mai săraci americani rămași neacoperiți de asigurări sociale, Obama a dat de la stat pentru toată lumea, ca să treacă vremurile grele. Cam asta făcuse, de altfel, și Bush. Pînă și în plan fiscal, Obama nu a făcut altceva decît să extindă în timp sistemul de reduceri de taxe adoptat de Bush. Pe atunci, senatorul Sanders s-a opus vehement. Dacă în plan financiar e ca la război – ceea ce faci ca președinte al Americii este în mare măsură impus de o logică economică inflexibilă și doar în mică măsură ceea ce ai vrea să faci –, în plan social terenul de acțiune este cu totul la cheremul ideologiei. Aici, Obama a dat măsura întreagă a stîngismului său, fiind un promotor consecvent și inteligent al agendei corectitudinii politice.

Anul 2009 a fost prost din punct de vedere economic, dar începînd cu 2010 economia americană a început să-și revină. Majoritatea americanilor au pus acest reviriment în tolba lui Obama, deși e greu de știut ce influență pot avea liderii politici asupra ciclurilor economice. Vedeta primului mandat Obama a fost, fără îndoială, faimoasa lege botezată „Obamacare“, prin care se instituie mecanisme noi în raporturile de asigurare astfel încît numărul celor neasigurați să scadă, cheltuielile generale cu sănătatea să scadă, și calitatea serviciilor, în general, să crească. Obama s-a luptat enorm pentru această lege și a putut-o promulga în martie 2010. Efectele aplicării ei, însă, s‑au dovedit mult mai complicate decît gîndiseră inițiatorii (care chiar au lucrat la această lege cu o mulțime de experți alături – să nu vă gîndiți că e ca în Parlamentul nostru!). Astfel, la finele lui 2013, 41% din americani erau mulțumiți și aproape 50% erau nemulțumiți de ea. Interesantă este distribuția pe rase a aderenței la noua lege. În vreme ce 61% din hispanici și aproape 90% din negri s-au declarat mulțumiți de lege, favorabilitatea în populația albă a fost de sub 30%. Apărea, deja, o problemă pe care Obama nu va putea să o rezolve și care îi va marca în sens negativ întreaga moștenire: polarizarea societății americane.

Tot ce a făcut Obama pentru a-și respecta promisiunile, pentru a se păstra la o cotă de favorabilitate care-i consolidează prestigiul și autoritatea, dar și pentru a lăsa Partidul Democrat într-o bună poziție electorală, a avut un cost care a devenit tot mai pregnant și a ajuns să fie, în 2016, o mare vulnerabilitate pentru Statele Unite: divizarea societății americane. Mai mult ca niciodată, societatea americană s-a polarizat și, mai mult ca niciodată, polii opuși sînt intoleranți unul cu celălalt. Dacă Obama a fost incapabil sau doar neinteresat să oprească acest fenomen, este puțin important. Faptul că, acum, cei doi candidați de la extremele dreptei și stîngii americane strîng, împreună, aproape la fel de multe voturi precum candidații „mainstream“, arată clar crevasa din interiorul Americii.

În anii primului mandat, Obama a avut, practic, și legislativul în mînă: din 2009 pînă în 2011, Obama a lucrat și în Senat, și în Congres cu majorități democrate, iar între 2011 și 2013 cu o majoritate democrată în Senat și una republicană în Congres. Raportul forțelor politice a fost, însă, altul în cel de-al doilea mandat Obama.