Raport de calitate
Într-o scurtă incursiune bucureșteană, m-am întîlnit, după mulți ani, cu un amic din tinerețe, astăzi „controlor al calității“ într-un domeniu important (nu spun care, din motive lesne de înțeles). Cum interacționez uneori, prin profesie, cu zona de expertiză a ministerului unde lucrează vechiul meu prieten, Toto Mărțișor, nu m-am abținut, în toiul trăncănelii noastre de revedere, mai în glumă, mai în serios, să-i reproșez o anumită fragilitate a calității sectorului în cauză. „Bătrîne“, mi-a zis Toto, „să știi că noi, inspectorii de profil, nu avem nici o vină pentru aceste rateuri ale calității! Îți dau exemplul meu. La terminarea facultății, am plecat de la Iași la București, pentru că tocmai apăruse postul ăsta de controlor ministerial. Spre surprinderea mea, am luat concursul fără pile și alte tipuri de intervenții. Ar fi fost oricum imposibil să le am eu, moldoveanul rătăcitor, pierdut în tranziția din Capitală. Faptul mi-a dat încredere că lumea urma să se schimbe. Era, de altfel, imediat după Revoluție, plesneam cu toții de optimism și entuziasm. Colegii și șefii s-au purtat frumos cu mine de la bun început. Așadar, m-am apucat serios de treabă, deși cîștigam puțin. Dezvoltasem convingerea că numai prin devotament personal puteam crea o nouă societate. Nu-mi păsa de privilegii, munca ajunsese pe primul plan.“
„Am demarat niște inspecții prin țară“, continuă Mărțișor, „mai mare dragul! Tăiam în carne vie! Scriam rapoarte detaliate despre neregulile descoperite și ceream conducătorilor ministerului rezolvări urgente, oferind totodată schița soluțiilor posibile. Referatele mele erau preluate atent de Registratură și transmise factorilor decizionali. După fiecare inspecție devastatoare pentru racilele fostului sistem ceaușist, muribund, dar încă pernicios, plecam acasă cu sentimentul datoriei împlinite. Transformam istoria. Copiii mei vor trăi într-o țară mai bună, gîndeam fericit. Anii au trecut, salariul mi-a crescut, relațiile cu șefii și colegii au devenit tot mai bune și mai strînse. Mă simțeam apreciat, indiferent de culoarea politică pe care o căpăta ministerul din cînd în cînd. Îmi făceam datoria, nimeni nu avea ce să-mi reproșeze, reclădeam, practic, România din temelii. Apoi, acu’ vreo doișpe-treișpe ani, s-a întîmplat ceva ciudat. Mecanismul circular al inspecțiilor în teritoriu m-a readus la vizite de control al calității în spații și instituții pe care le evaluasem la debutul în carieră, adică în prima parte a anilor ’90. Spre stupoarea mea, am revăzut, pretutindeni, fix aceleași mizerii – dezavuate, în rapoartele mele, în urmă cu mai bine de un deceniu. Ce Dumnezeu se petrecuse cu acele amănunțite analize făcute în tinerețea mea profesională?“
Bănuiesc că am căscat ochii, mirat, la întrebarea lui Toto, întrucît a ezitat o clipă înainte să-și reia povestea: „Am ridicat, bineînțeles, problema în ședințele cu șefii. Am menționat referatele redactate în trecut, m-am arătat siderat de înțepenirea lucrurilor la acel nivel de deteriorare istorică. Păreau să mă asculte interesați. Clătinau din capete și își țuguiau, a uimire, buzele. Mi se zîmbea politicos și mi se promiteau supraverificări neîntîrziate. Situația însă nu evolua defel. Inspecțiile mele succesive, soldate cu teribile rapoarte de critică a proastei calități, rămîneau niște gloanțe oarbe, și alea trase în vînt. Șarpele unei înspăimîntătoare revelații mi s-a strecurat atunci în suflet – dacă nimeni nu-mi citea, de fapt, evaluările? Am decis să verific crunta bănuială. Întîi, cu discreție. Scriam, mai nou, același raport, cuvînt cu cuvînt, pentru fiecare control. Nimic. Registratura prelua documentele de evaluare la fel de conștiincios, șefii și colegii mă băteau încurajator pe umăr în continuare, eram apreciat ca și odinioară, salariul îmi creștea odată cu vîrsta. M-am enervat și am început să inventez nume pentru cei inspectați – Aurelian Potcoavă, Merișor Albanescu, Costel Vioară. Inutil. Aceeași lipsă de atenție, aceeași stare de inerție. Nici o adiere de minimă consternare dinspre conducere. Am plusat și am hotărît să-mi relatez viața în aceste rapoarte de calitate.“
„Cum adică?“ am întrebat cu profundă mirare. „Simplu“, a răspuns Mărțișor, „țineam un fel de jurnal personal pe formularele de inspecție, ce creștea de la o vizită în teritoriu la alta. Cine l-ar fi citit ar fi aflat chestii nostime despre motanul meu Fîrnîiac, despre cum am învățat să gătesc ori despre părerile proprii în materie de fotbal. Nu-ți ascund că m‑am jucat și de-a scriitorul. Am inventat o narațiune cu doi soți oligofreni, care se rătăcesc în pădurea Băneasa. Nimic totuși pe frontul de est! Eternele numere de înregistrare, pupături, aprecieri și salariu. Ca atare, acum două luni, mi-am pierdut mințile complet și am scris pe un raport o singură frază – Delicat (rog, fără musteață!), mă pupați toți în curneață! Ei bine, ce crezi că s-a întîmplat, omule? M-au dat afară a doua zi. Nu m-am supărat, mă așteptam la asta, dar am cerut o explicație. De ce abia acum, după ani întregi de la inaugurarea rapoartelor bășcălioase? Atrăsese atenția, mi s-a zis, prezența unui singur rînd în referatul meu de evaluare. Nu completasem deci toate rubricile formularului! Aparent, în sensibila muncă de control al calității, aceasta este o gravă abatere profesională…“
Codrin Liviu Cuțitaru este decan al Facultății de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul discontinuu, Editura Institutul European, 2014.
