Un decalog sau mai multe? (IV)
Ultimele patru nevoi – de identitate, de omenesc și de omenie, de cultură și de transcendență – intră iarăși într-un alt registru, amintind‑o (și completînd-o) pe prima: nevoia de a da sens vieții.
„Identitate“ e un termen intens vehiculat în ultima vreme, de pildă, în dezbaterile despre multiculturalism sau despre emanciparea sexuală. Gender studies, postcolonial studies și alte cîmpuri recente de investigație orbitează în jurul lui. Se uită însă adesea că „identitate“ poate însemna multe lucruri diferite, pînă la a fi diametral opuse. „A –, B“ ne e familiar de la matematică. Îl punem în relație sinonimică cu „asemănător“, „congruent“ sau „egal“. Este superlativul asemănării. Îl acceptăm ca pe o convenție logică, dar ne derutează cînd îl proiectăm ontologic. Cînd vedem doi frați gemeni îmbrăcați la fel încercăm instinctiv să distingem o deosebire cît de mică. Dacă ne uităm la o colonie de pinguini ne întrebăm cum de reușesc mamele să-și recunoască puii. Pentru că știm că dacă n-ar reuși, colonia ar fi sortită pieirii.
Altfel stau lucrurile atunci cînd vorbim, de exemplu, de „carte de identitate“. Rostul ei e să ne diferențieze de oricine altcineva. Teoretic, n-ar fi imposibil să existe cineva născut la aceeași dată, care să aibă același nume, să arate la fel și, dintr‑un motiv tehnic oarecare, să aibă același CNP. N-are a face. Noi știm că, de această dată, ne aflăm în postura puiului de pinguin care-și așteaptă mama și că, într-un fel sau altul, ea ne va găsi. „Identitate“ este, în acest caz, superlativul diferenței.
Paradoxul e că sîntem deopotrivă purtători ai unor multiple identități generice – de gen, de rasă, de etnie, de religie, de vîrstă, de profesiune, de loc de viață, de zestre culturală ș.a.m.d. –, dar al unei singure identități personale; că ne definim la intersecția dintre „la fel“ și „altfel“. Așa cum Paul Ricœur a disociat cele două fațete ale identității, botezate de către filozof „idem“ și „ipse“, „același“ și „însuși“.
Educația noastră școlară și universitară, ba chiar și cea familială, au în vedere aproape exclusiv primul tip de identitate, cea care conferă individului statutul de apartenență la un grup anume. Mai mult, categoriile cu care ea operează sînt adesea abstracte și inconsistente. Motorul educației autohtone este aspirația de a deveni „premiant“ și frica de a nu deveni „repetent“. Din păcate, premisa construcției e șubredă, pentru că, din fericire, nu există o comunitate a „premianților“ și nici una a „repetenților“. Dinlăuntrul clasei de elevi sau al școlii în care aceștia învață, chestiunea se vede cu totul altfel: cutare rezolvă probleme de algebră, cutare spune bancuri, cutare dansează bine, cutare e zurliu, cutare citește cărți bizare etc.
Modelul educațional orientat spre dezvoltare personală, care pune cunoașterea de sine, explorarea și exploatarea potențialului propriu deasupra imperativului atingerii unor standarde impersonale este la noi încă puțin prizat. Predarea diferențiată, individualizată, e considerată un lux sau răstălmăcită ca alibi pentru producția de „olimpici“.
„Nevoia de omenesc și de omenie“ chiar nu știu cum să o interpretez. „Omenia“ ar fi fiind, potrivit lui Iorga, într-un text al cărui titlu îmi scapă, o trăsătură a spiritualității românești. Mă îndoiesc c-ar fi așa ceva, chiar dacă sună destul de neaoș. Îmi amintesc de o întîmplare de pe vremuri, de cînd fusesem promovat de la asistent la lector, titular de curs, cu toate responsabilitățile aferente, precum organizarea examenelor și notarea studenților. Am primit, ca începător, niște cursuri la un program cu dublă specializare, teologie-litere. Erau aproape numai fete, presupun viitoare profesoare de religie, cu posibilitatea de a-și completa norma didactică prin ore de română. Nivelul era mai mult decît modest, așa că m‑am hotărît să le compun o bibliografie obligatorie drastic comprimată, cu rugămintea de a consulta în DEX definiția cuvîntului „obligatoriu“. Primul examen, oral, a fost un dezastru. Mai toate nu citiseră nimic. Am fost nevoit să pic peste trei sferturi. După încheierea examenului, șefa de an, care rămăsese pînă la sfîrșit, m-a dojenit că nu am milă creștinească. Ce să zic? I-am răspuns că asta e misiunea cuiva de deasupra mea, eu unul fiind temporar însărcinat cu dreptatea pămîntească.
Homo sum, humani nihil a me alienum puto – zice Terențiu. În timpul stagiului la Școala Generală Breaza-Centru învăța în clasa a V-a, unde eram diriginte, o elevă dintr-o familie sărmană; o fată inteligentă și cu mult bun‑simț, însă dornică să afle, să știe, un copil cu sîmburele binelui în el, pe care te bucurai să-l vezi crescînd, maturizîndu-se. Într-o zi vine la școală vestea trăsnet: fusese prinsă furînd nu știu ce prostioară la librărie. M-a chemat directorul să-mi spună că se alertase Miliția, că trebuiau aplicate sancțiuni… M-a luat cu frică. Am pornit, cu inima strînsă, către secție, unde am fost îndrumat spre un tînăr care se ocupa, din cîte am înțeles, cu delincvența juvenilă. Eram teribil de crispat, habar n-aveam cum se pune o pilă la un milițian. Spre surprinderea mea însă, el a fost cel care a început să mă roage să nu facem la școală din țînțar armăsar, fata a îndurat și așa destulă umilință cînd a fost prinsă și e păcat să traumatizăm un copil pentru un gest infantil. Bulversat, fericit, m-am întors la școală cu solia de pace a organelor în drept.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional.
