Candidatul manciurian
Noțiunea de „candidat manciurian“ intrigă încă multă lume din spațiul anglofon, unde a fost introdusă de scriitorul Richard Condon, prin intermediul celebrului său roman, The Manchurian Candidate, și consacrată ulterior în ecranizările succesive ale poveștii, aparținînd „laboratoarelor“ infatigabile de la Hollywood. Nimeni nu prea știe ce înseamnă acest lucru. Dacă ar fi să acceptăm sugestia prozatorului însuși, sintagma se referă la spălarea creierului unui politician, pînă la limita transformării lui într-un robot fără personalitate (capabil de asasinat în numele ideologiilor extremiste, precum, bunăoară, cea comunistă!). Limba engleză propriu-zisă l-a adoptat însă ceva mai specializat. În dicționarele americane noi, „candidatul manciurian“ este omul politic abil, care susține public o anumită filozofie administrativă, necesară obținerii voturilor de accedere într-o funcție oarecare, pentru ca, apoi, intrat în exercițiul puterii, să practice filozofia exact opusă. De aici și suspiciunea că un asemenea personaj ar fi capabil să candideze, în aparență, pentru o anumită formațiune politică, trădîndu-se mai tîrziu, odată ajuns la guvernare, spre stupoarea tuturor, ca reprezentant, de fapt, al partidului de opoziție. Prin urmare, pentru mine, personal, „candidatul manciurian“ rămîne candidatul fals, masca electorală fermecătoare a unei realități politice total diferite, cu efecte cel puțin tulburătoare asupra electorilor, în viitorul apropiat ori mai îndepărtat. Zilele trecute am descoperit că pînă și această „hermeneutică“ poate avea nuanțele ei, în egală măsură, surprinzătoare. Să mă explic.
Citesc, absolut întîmplător, pe un site de știri naționale, că, la apropiatele alegeri locale, în tîrgușorul montan Z, de pe inubliabele plaiuri bucovinene, Moni Păstrugă e dat, de toate sondajele posibile, favorit în cursa „adjudecării“ (cum spuneau bravii jurnaliști cu simț de răspundere!) fotoliului de primar. Păi, Moni mi-a fost coleg de facultate, mi-am zis. Știam că predă engleza la un (foarte bun) liceu din urbea respectivă, dar habar n-aveam că se apucase și de politică. Mai ales la acest nivel. Fac rost de telefonul împricinatului (nu mai comunicasem de la sfîrșitul studiilor universitare cu el) și îl sun, un pic emoționat, desigur. Omul s-a bucurat enorm, mi s-a părut, auzind cine sînt. Crezuse că-l apelau („iarăși“) „ăia din presă“, pentru vreo declarație belicoasă la adresa celorlalți „maimuțoi ahtiați de primărie“, și răspunsese cu un ton grav. L-am felicitat sincer. Mi-l aminteam ca pe un băiat cinstit și muncitor, cam repezit, ce-i drept, ușor lipsit de sensibilitate diplomatică (utilă, cred, în campaniile electorale!), dar, repet, altfel onest și harnic. „E nevoie de oameni corecți în politică!“, am constatat eu cu un anume optimism. „Nu sînt în politică!“, a replicat imediat Moni. „Candidezi independent?“, am întrebat. „Da, vin din afara sistemului. Nu am făcut administrație pînă acum, mă consider, în întregime, diletant în ale puterii. Notorietatea mea în oraș provine strict din activitatea didactică (la cel mai titrat colegiu, într-adevăr!) și dintr-o tabletă scriitoricească săptămînală, pe care o realizez de mulți ani pentru un ziar regional.“
„Hm, interesant!“, am observat întrucîtva deconcertat. „Și nu te îngrijorează debutul într-un spațiu pe care nu‑l cunoști?“ „Deloc, dragul meu! Pentru că nu intenționez să debutez în el!“, a precizat Păstrugă, lăsîndu-mă mut de nedumerire pentru cîteva secunde. Apoi a revenit: „Ne cunoaștem de ani buni, Codrine. Chiar dacă nu ne-am mai întîlnit, am rămas cu o imagine pozitivă despre amiciția noastră din studenție. Am exersat prea multă practică agricolă și de cantină împreună, ca să nu mă simt empatic și solidar cu tine, fie și după un sfert de secol. Prin urmare, nu pot să te mint. Îți voi spune adevărul gol-goluț. Am candidat cu un scop precis. Bănuiam că, pe fondul degradării ideii de politician în România contemporană, voi avea succes electoral în postura mea antisistemică, așa-zicînd. Sondajele confirmă prezumția. Se pare că ar trebui să cîștig cu vreo 70% din voturi. Las așadar evenimentele să curgă fix pînă în ultima zi de campanie, cînd am programat un mare miting electoral. Ei bine, acolo se vor dezlănțui forțele infernului asupra celor prezenți – mulți, extrem de mulți, sînt convins! Le voi striga, plin de încrîncenare, că mă retrag din cursă. Iar acest lucru li se datorează doar lor! Reprezentați, dobitocilor, voi zbiera precum un apucat, trei clase de electori defazați. Prima, cea mai mare, o formați voi, cei adunați aici, care mă votați pe mine, deoarece am răsărit din afara mecanismelor politice și asta, chipurile, m-ar califica, în ochii voștri cețoși, să devin primar…“ Nu reușeam nici să respir, darămite să rostesc ceva.
Moni a continuat netulburat: „Sînteți niște idioți triști și vă disprețuiesc. A doua categorie, mai mică, este alcătuită din efectivele de partid. Despre boii ăștia nici nu mai vorbesc, sînt niște animale dresate. Îi detest. În fine, un grupuscul îl constituie tranzacționalii, pramatiile care-și vînd votul pentru o stacană de ulei. Pe ei îi urăsc pur și simplu… Pe toți vă urăsc în fond și de aceea refuz să mai candidez! În plus, vă ofer o informație gratis, nătărăilor: tocmai ați intrat în istorie, întrucît candidați respinși de electorat s‑au văzut cu duiumul de-a lungul vremii, însă electorat respins de candidat, niciodată!“ Ăsta da candidat manciurian, mi-am zis. Ar putea să scrie un roman mai tare decît al lui Condon. Dacă va scăpa cu viață de la miting, bineînțeles.
Codrin Liviu Cuțitaru este decan al Facultății de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul discontinuu, Editura Institutul European, 2014.
