Un decalog sau mai multe? (II)
Citiţi prima parte aici.
Revin la cele zece nevoi pe care, potrivit lui Solomon Marcus, școala ar trebui să le satisfacă și n-o face, ba chiar pare că se străduieşte să le inhibe. Promiteam data trecută să răspund, cît mai franc cu putință, la trei întrebări iscate de lectura textului lui Solomon Marcus. Prima are un caracter pronunțat personal. M-am întrebat în ce fel am făcut eu față, cu voie sau fără de voie, în cîteva decenii de profesorat, acestor deziderate.
Cap de listă în „decalogul“ lui Solomon Marcus era „nevoia de a da un sens vieții, la nivel elementar“. O să insist puțin asupra ei, pentru că mi se pare de un alt „calibru“ decît celelalte nouă.
În perioada de formare, cît am străbătut celebru de dezamăgitorul modul psiho-pedagogic – pe atunci obligatoriu – și am tremurat de frică la primele ore de „practică“ la clasă, mi s-ar fi părut bizar să asociez cu o atare idee meseria pe care aveam s-o exercit, la fel de obligatoriu, cel puțin trei ani după încheierea facultății. Profesorul, gîndeam eu, trebuie să fie capabil să-și predea bine materia pentru care s-a pregătit – în cazul meu, limba și literatura română. Adică să-i facă pe elevi să învețe ceea ce el însuși a învățat. Realitatea școlii mi-a arătat că lucrurile nu stăteau așa. Confruntat cu „clase de sacrificiu“ ale unui învățămînt obligatoriu – iarăși cuvîntul magic! – împins pînă la finele a cel puțin zece clase, mi-am dat seama că orice strădanie de a insufla elevilor iluminarea „misterului“ din „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii“, și multe altele asemenea, era nu numai sortită eșecului, ci și caraghioasă. Și am experimentat gustul amar al satrapiei celui care, cu litera legii în mînă – programa școlară, planurile de lecție ș.cl. –, le impune elevilor să facă ceea ce ei știu prea bine că nu sînt în stare și oricum n-are nici o noimă pentru ei. Așa că m-am decis să-mi folosesc orele de curs, după cîte o dictare de vreo cinci minute, de dragul directorilor și al inspectorilor, pentru ceea ce fusese amînat mai bine de nouă ani de școlaritate, anume formarea deprinderilor de a citi cursiv un text de dimensiuni rezonabile – într-una din clase doar 3 din 42 erau capabili de o atare performanță – și de a scrie cît de cît corect în limba română. Le-am împărtășit „proiectul“ meu, cerîndu-le colaborarea. La urma urmei, dacă tot erau obligați să vină la școală, nu le strica să intre în viață cu scrisul și cititul învățate. La început s-au amuzat. Ani de-a rîndul li se predicase același text despre foloasele nemăsurate ale școlii. În fine, n-o mai lungesc. Dintr-o junglă în care nu răzbăteai decît cu maceta strigătului, a amenințării și a bătăii – corigenți nu aveam voie să lăsăm, repetenți nici atît, că stricam statisticile –, ne-am despărțit, după un an, buni prieteni. Unii dintre ei chiar s-au dat pe brazdă cu exercițiile de clase primare. Pentru alții s-a dovedit, cu toate eforturile, prea tîrziu. Ceea ce încercaserăm să facem împreună avea un sens, nu pentru mine, ci pentru ei.
Cu timpul, am fost ademenit să urc întrebarea privitoare la nevoia de sens pe un alt palier de reflecție. Asta s-a întîmplat în primul rînd din cauza predării literaturii, mai puțin a limbii. Pentru limbă, lucrurile erau destul de clare. Un ins care se pricepe să mînuiască cuvintele nu doar corect, ci și flexibil și elegant, e totdeauna în avantaj față de cei „necuvîntători“. În ce privește predarea literaturii, însă, în loc ca sensul acesteia să devină evident odată cu acumularea de experiență, creștea, dimpotrivă, deruta. Simțeam tot mai acut că între o „materie“ destinată în principiu „plăcerii“ – cea estetică, de bună seamă – și ceea ce profesorul, din comoditate, din obișnuință, din constrîngeri de tot soiul, ajunge să facă cu ea se cască un abis. Așa că am început să cred că a ne pune din cînd în cînd, ca profesori, întrebarea „De ce facem ceea ce facem?“ e mai mult decît necesar. E obligatoriu. Deși, adresînd aceeași întrebare și colegilor de breaslă, am primit, nu o dată, priviri nedumerite, ba chiar reacții iritate.
Și mai e ceva. Facultatea mi-a oferit un antrenament în analiza și comentarea scrierilor beletristice. Am citit și am discutat critică, istorie și teorie literară, am învățat metode de abordare a textelor, strategii critice, m-am deprins să pot transla aceeași operă în diverse orizonturi temporale – cel al scrierii și cel al lecturii, de pildă –, m-am exersat în înțelegerea și vehicularea conceptelor teoretice, în fine, ce se cade să știe un specialist într-ale literaturii. Și totuși, lecturile „libere“, necondiționate profesional, cărora le-am rămas fidel, păreau să-mi aducă altceva: o împlinire existențială a cărei natură mi-a rămas pînă azi incertă, dar a cărei certitudine lăuntrică am simțit-o odată cu fiecare carte bună parcursă.
Da, sînt un norocos, pentru că însăși „materia“ pe care o predau, în speță, literatura, îi ajută pe cei care se dedau ei citind, pe cont propriu sau instituțional, nu în ultimul rînd, să-și satisfacă nevoia de a da un sens propriilor vieți. Este suficient să îți dai seama de asta, pentru a te regăsi, ca profesor, pe o poziție privilegiată – cel puțin, din perspectiva „decalogului“ lui Solomon Marcus.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
