Tenebrele efectului colateral
Nu demult, m-am întîlnit cu prietenul meu din copilărie, Marțipan (da, așa a fost botezat, pesemne dintr-o eroare făcută fie de părinți, fie de funcționarii șaizeciști ai Stării Civile, care vor fi auzit/interpretat prost binecunoscutul nume Marțian!) Protase. Ca mulți dintre noi, omul se luptă de ani buni cu greutatea, avînd highs and lows, cum zic englezii, adică trecînd, succesiv, prin faze de „esențializare“ sau, dimpotrivă, „substanțializare“ corporală. Ultima oară cînd l-am văzut, prin vară, cunoscuse o transformare fantastică. Părea, pur și simplu, tras prin inel, remodelat după calapodul adolescenței! Era însă, vizibil, deprimat. Mi-a spus, în treacăt, că ținuse un regim nou, cu rezultate semnificative. A sărit apoi la altceva, iar eu nu am îndrăznit să insist, din politețe. Puteai deduce tacit că, în ciuda efectelor spectaculoase, un lucru nu funcționa în respectiva dietă. Probabil că renunțarea la un mod de viață consacrat, renunțare resimțită drept traumă. Toți gurmanzii puși subit la post o experimentează. Am presupus atunci că Marțipan se lovise de un asemenea prag. Spre stupoarea mea, acum, la doar cîteva luni de la precedenta întîlnire, amicul se îngrășase la loc, ba parcă își „adăugase“ unele rotunjimi ce nu-i erau specifice în anii săi pantagruelici de maxim triumf. Se arăta, în schimb, foarte vesel. Profitînd de exuberanța afișată inexplicabil, nu l-am mai iertat cu întrebările. Ce se întîmplase?
De ce aceste schimbări bruște de greutate și de unde stările emoționale contradictorii, invers proproționale cu „realitatea“ propriei corporalități? „E o poveste complicată“, a admis Marțipan. „Am slăbit impresionant, urmînd ad litteram un regim fără carbohidrați. Inițial, a fost bine. Totuși, după vreo trei săptămîni, au apărut situații deconcertante și stranii. Am realizat, de exemplu, că devenisem, peste noapte, extrem de inteligent. Mă știi de mic, nu are rost să fim ipocriți! La capitolul ăsta nu am strălucit niciodată. Ceea ce voi, tovarășii de joacă, înțelegeați imediat, eu procesam îndelung, rumegam cerebral, mai precis, înainte să mă dumiresc. Cînd, în sfîrșit, o făceam, revelația nu mai îmi folosea la nimic – voi vă aflați deja în cu totul alt loc, pe alte meridiane ale jocului și ale gîndirii. Vorba antologică a Postelnicului ceaușist, am fost un dobitoc. Tu, care erai cu poantele la purtător, mă considerai, neîndoios, stupid irecuperabil, întrucît nu rîdeam la glume (am gesticulat, speriat, a disculpare la neașteptata remarcă a lui Marțipan, dar mă tem că nu am avut prea mare succes în a-l convinge de inocența mea infantilă!). Nu trebuie să te dezvinovățești. E purul adevăr. Nu rîdeam la ele, deoarece nu le pricepeam. Hohoteam ulterior acasă, din senin și fără sens, luînd-o rapid peste bot de la taică-meu care, pe lîngă tîmpit, mă bănuia a fi și impertinent.“
„Mă rog“, trecu prietenul Protase peste moment, „cert rămîne faptul că, fără kilogramele în plus, am dezvoltat o viteză de reacție intelectuală nemaipomenită. Aveam, deodată, idei, vorbeam la ședințele de la serviciu, ofeream soluții la diverse dileme economice. Lumea mă privea consternată. Vechea maimuță blazată căpătase fulgerări comportamentale de leopard. Ieșirea din anchiloză a cerebelului a fost doar una dintre chestiuni. Și alte segmente ale anatomiei mele au întinerit abrupt. Sub impactul lor, m-am încurcat, concomitent, cu secretara directorului și cu îngrijitoarea instituției. Brațele mi s-au făcut viguroase și vioaie. O vioiciune spontană, atît de spontană, încît mi-am altoit soția și copiii exact ca taică-meu altădată, în clipele lui de glorie domestică. Nimeni nu mă mai recunoștea pe stradă, fizionomia placidă din trecut fiind înlocuită de o căutătură aprigă și necruțătoare (am confirmat: întîlnindu-l în vară, mi‑am dat seama cu greu că-l aveam în față chiar pe Marțipan!). Urmările pot fi intuite. Am fost dat afară de la muncă (directorul se speriase de inițiativele mele, amenințătoare pentru poziția sa!), am luat bătaie și de la secretară, și de la îngrijitoare, iar nevasta și băieții m-au părăsit. Colac peste pupăză, m-au arestat și polițiștii în domiciliul personal, fiindcă un vecin speriat i-a alertat. Bănuia că un necunoscut pătrunsese, prin efracție, în apartamentul meu…
Depresia m-a copleșit (în acea perioadă m-ai și întîlnit, de altfel!)“, continuă Protase după o pauză analitică. „Reîngrășarea ajunsese o problemă de viață și de moarte!… Iată-mă așadar, astăzi, fericit, în fața ta!“ Am zîmbit cu înțelegere, comentînd: „Marțipane, ai trecut prin tenebrele efectului colateral. Nu e grav. Ai pățit aidoma yoghinului începător.“ S-a uitat la mine derutat. „Un tip“, îi povestesc eu, „decide să se apuce de yoga fără instructor. Citește prima recomandare din carte. Luni, post negru. Nu mănîncă nimic. A doua zi, trece mai departe. Marți, post negru. Se supune stoic. Miercuri, joi, vineri și sîmbătă, identic. Face individul foamea șase zile și, în cea de-a șaptea, lecturează, tremurînd din toate încheieturile – duminică, ieșiți într-o poiană, vă dezbrăcați complet de haine, vă așezați în poziția lotus și meditați profund. Se duce amărîtul, epuizat, în pădure și execută indicația întocmai. După cîteva minute de contemplație, aude un foșnet ciudat de jur-împrejur. Privește atent și descoperă că fundul lui mînca iarbă.“ Marțipan nu a rîs, bineînțeles, la poantă, dar nu m-am îngrijorat. Știam că va hohoti, negreșit, mai tîrziu.
Codrin Liviu Cuțitaru este decan al Facultății de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul discontinuu, Editura Institutul European, 2014.
