Destinul ca ţesătură
Acum două săptămîni, vorbeam despre „necesitatea narativă“ care ar putea fi temeiul vieților noastre. Nu sîntem prinși, orbește, într-o rețea de cauze și efecte „fatale“, ci integrați într-o structură „epică“, într-un parcurs care include o „intrigă“, o suită de întîmplări semnificative, uneori stimulatoare, alteori destabilizatoare, într-o „poveste“, a cărei alcătuire nu se poate revela decît la încheierea „spectacolului“. Înțeles ca destin, sensul vieții noastre e coerența unei complicate (și nu neapărat evidente) construcții, combinînd libertatea noastră de a alege cu „hazardul“ ofertelor, ținta vizată la nivel individual cu „ordinea“ globală a lumii, scopurile personale cu „planul“ Creației. În prelungirea analogiei „destin-narațiune“, se conturează, de asemenea, analogia „destin-țesătură“. Sîntem „țesuți“ într-o „textilă“ cosmică, sumă a „covoarelor“ pe care le propune fiecare dintre noi, după anvergura, talentul, limitele și străduințele proprii. Tema e veche și universală. Sîntem un „fir“ extras de Parce din „ghemul“ universal (și „retezat“ tot de ele cînd se împlinește sorocul). Sîntem produsul unei încrengături de corzi verticale și orizontale (urzeală și băteală), organizate prin suveica dinamică a liberului nostru arbitru.
Simbolismul țesăturii implică o sumedenie de categorii colaterale, de natură să provoace nuanțe și asociații utile. Mai întîi categoria – ambiguă – a „legăturilor“: orice țesătură e un ansamblu de fire legate între ele, o compoziție, mai mult sau mai puțin armonioasă, ale cărei elemente se întrepătrund. A fi „țesut“ e, inevitabil, a fi „legat“. Dar asta poate fi, pe de o parte, semnul unui blocaj, al unei suspensii a libertății (se cunoaște motivul marilor zei „legători“, care știu să își folosească puterea ca înlănțuire magică a supușilor, ca acțiune paralizantă, inhibitorie, asupra inițiativei lor), dar, pe de altă parte, și manifestare a ordinii cosmice. Lumea „ține“ pentru că e „legată“. Are sens, pentru că e „rețea“, interferență generalizată, interconexiune a tuturor părților ei. Înțelepciunea e asumare a acestei interconexiuni, „legămînt“ de colaborare cu ea. A i te opune e a „dezlănțui“ haosul.
În sens rău, „legăturile“ anulează orice formă de reactivitate; sînt născătoare de pasivitate, de toropeală, de subzistență „împiedicată“. E bine să te dezlegi, sau să fii „dezlegat“ de ele (ceea ce constituie, în multe spații religioase, obiect al unor manevre rituale). Există, e drept, și blocaje benefice. Daimonul socratic – mereu pregătit să-ți spună ce să nu faci, pentru a nu devia de la bunul mers al lucrurilor – e un exemplu.
În sens bun, „legăturile“ sînt garanția echității lumii, expresia stabilității și a predictibilității ei. Legături structurante sînt relațiile de rudenie, solidaritățile comunitare, legile, cutumele, contractele de diverse feluri. Sau raportarea anagogică la sursa supremă a universului. A fi legat, în accepțiune pozitivă, e a trăi în chip tonifiant sentimentul apartenenței la întreg.
Urzeala și băteala unei țesături reflectă împletirea dintre o tramă verticală imuabilă și „disponibilitatea“ dinamică a orizontalei. Cele două se întîlnesc în „noduri“, la fel cum, în destinul individual, se întîlnește „datul“ inconturnabil cu flexibilitatea conjuncturilor și a opțiunilor personale. Facem „noduri“ pe „războiul de țesut“ al cosmosului. Iar moartea ce altceva este, dacă nu ieșirea noastră (temporară?) din joc, „dez-nodămîntul“, înțeles ca eliberare de toate „legăturile“ contingente? Sfîrșești în „plasa“ firii. Dar să ne reamintim că și trezirea la adevăr e tot un fel de a fi „pescuit“, prins în plasă, de „pescarul de oameni“…
„Familia“ simbolică a țesăturii deschide spre un arbore infinit de sensuri, convertibile în tot atîtea căi de abordare a temei destinului: labirint, arabesc, păienjeniș, șirag, ghirlandă, spirală, laț, împletitură etc. „Simple metafore!“ – se va spune. Da. Destinul e mai ușor de aproximat în termenii unor cuprinzătoare metafore. De aceea am vorbit de „poveste“, de țesătură, de „legături“ și „noduri“. Va veni momentul să vorbim și despre „complexul marionetei“ (A.K. Coomaraswamy) ca simbolică adiacentă.
Oricum, semantica țesăturii se cuplează spectaculos cu „necesitatea narativă“. Dacă destinul e text, atunci se subînțelege că e, totodată, țesătură. Sutra sanscrită, sura arabă, ca și textura latină includ o simultană referință la „text“, „țesătură“, „textilă“. Ne mișcăm, cu alte cuvinte, pe un drum pre-scris, dar la țeserea căruia sîntem invitați să participăm. Evoluăm între covor și poveste.
P.S. Evident, toate observațiile de mai sus, ca și cele care vor urma, presupun parcurgerea unei largi bibliografii, pe care nu voi întîrzia să o semnalez, dacă suita acestor articole se va constitui într-o carte. Deocamdată, mi s-a părut fastidios să încarc pagina cu note de subsol.
