Moştenirea Obama. Al doilea mandat. Lumea
Cîștigarea alegerilor prezidențiale din 2012 de către Barack Obama, oricît de previzibilă a fost, a marcat, totuși, un punct istoric. Barack Obama a devenit primul președinte american, după legendarul F.D. Roosevelt, care a cîștigat de două ori consecutiv președinția Statelor Unite cu vot popular majoritar. Popularitatea lui, însă, nu trebuie să păcălească. Ea se datorează tocmai polarizării Americii, despre care vorbeam săptămîna trecută. Cei 51,1% care au votat cu Obama sînt opusul mai mult sau mai puțin radical al celor 48,9% care nu l-au votat. Am motive să cred că, eliberat de sarcina unor noi bătălii electorale, Barack Obama a vrut, la începutul celui de-al doilea mandat al său, să devină președintele unei reconcilieri, dar a eșuat. Presiunea partidului său, aflat mai tot timpul în opoziție atît în Senat, cît și în Congres după 2012, a fost, probabil, cea care l-a împiedicat să fie altfel decît a vrut să fie în această privință. Este, desigur, o speculație bazată, totuși, pe primele sale discursuri de după ianuarie 2012, în care tema regăsirii concordiei revenea adesea. Această intenție inițială pe care eu o presupun, însă, a fost repede abandonată. Obama a revenit la politică și la politicianism, guvernînd pe mai departe ca un foarte abil politician, și nu ca un mare om de stat. Astfel, cele două mandate Obama au dus la o creștere a ideologizării societății americane, ceea ce se vede limpede în puzderia de sondaje care îi măsoară continuu pulsul. Poate că fenomenul acesta al ideologizării societății americane nu îi este, cu totul, imputabil lui Barack Obama. Poate că acesta este trend-ul istoric. În fond, ideile circulă liber și prind rădăcini după reguli aproape imposibil de cunoscut; nu președintele Statelor Unite decide ce și cum gîndesc americanii. Însă este cert că Barack Obama nu a făcut mai nimic pentru a acoperi crevasa din interiorul societății americane, care s-a adîncit foarte mult în ultimii opt ani.
Dacă America era, pînă acum două sau trei generații, o diversitate unită de aceleași valori, acum apar tot mai pregnant grupuri axiologic opuse. Oamenii care vor un statut de asistat în raport cu statul sînt tot mai mulți, iar mitul individualismului american care a produs idealul self-made man nu mai atrage aproape pe nimeni. Neîncrederea în libertatea pieței a crescut, și mentalitatea blamării celorlalți (a bogaților, de cele mai multe ori) pentru propriile nereușite se răspîndește tot mai mult. Societatea americană se polarizează ideologic, în primul rînd, ca urmare a unor schimbări de mentalitate. Retorica grupurilor minoritare care se simt oprimate (și toate se simt!) a devenit un fel de imn național în America. Diluarea tot mai vizibilă a preeminenței culturii WASP, cea care a făcut America ceea ce este, duce, inevitabil, la mutații de profunzime. Care va fi expresia electorală a acestor schimbări, vom vedea. Semne ale schimbării, însă, deja se văd. Refugiul în Trump al celor care vor o Americă așa cum era vs avansul spre Sanders al celor care vor o Americă socialistă, așa cum n-a fost niciodată. Iar partidele tradiționale sînt, cumva, la mijloc, incapabile să înțeleagă și să reacționeze. Obama a fost un președinte de stînga și nu s-a abținut prea mult să‑și arate ostilitatea față de cei de dreapta. Au mai făcut-o și alți președinți, desigur, dar puțini au dus această atitudine în politicile statului într-o manieră atît de evidentă. Profilul politic al lui Obama s-a regăsit, firesc, și în acțiunea lui externă.
În plan extern, Barack Obama a fost un președinte pacifist, care a crezut că extinderea comerțului liber este mai folositoare cauzei americane decît deplasarea trupelor în puncte fierbinți din lume. Parteneriatul trans-Pacific, semnat de șapte riverani ai marelui ocean, inclusiv Statele Unite, anul acesta, după șapte ani de negocieri, este cea mai impresionantă realizare a administrațiilor Obama în această materie. De asemenea, acest acord trebuie înțeles în articulație cu celălalt acord plănuit de Obama, cel trans-Atlantic, dintre SUA și UE. Aflat în negociere și consultare publică, acest acord ar putea fi primejduit de evoluțiile politice destul de probabile de pe cele două maluri ale Atlanticului, așa că încheierea lui grabnică este, pentru Obama, o prioritate. Astfel, America se va plasa, cu economia ei, care rămîne cea mai viguroasă economie a lumii, în mijlocul a două spații vaste de comerț liber. Promovînd aceste două acorduri, Obama ne readuce în minte ceva ce, poate, uitaserăm chiar datorită lui: între stînga americană și stînga marxizant-europeană este o mare diferență. Stînga americană crede pe mai departe în capital (chiar dacă mai reticent), în liberă concurență și inițiativă individuală neîngrădită, în vreme ce stînga vechiului continent a rămas neîncrezătoare în capitalism, dornică de protecționism și devotată intervenției masive a statului, ca birocrație în sens weberian.
În cel de-al doilea mandat, Obama s‑a profilat mai clar în plan extern decît în primul. Non-intervenționismul său a putut fi criticat în cazuri punctuale, cum a fost cel sirian, dar a fost, în principiu, apreciat de toată lumea. A încheiat un acord nuclear cu Iranul și a redeschis relațiile Americii cu Cuba. Dar a și eșuat în încercarea unei noi abordări a Rusiei, a tensionat relațiile cu Israelul și a cam pierdut Turcia. Nu se poate spune că lumea, după Obama, este cu mult mai bună și mai sigură decît era înaintea lui. Desigur, nici că e mai rea și mai periculoasă nu se poate spune. Pur și simplu, lumea este mult prea greu de urnit cînd vrea să stea pe loc și mult prea greu de potolit cînd se pornește, chiar și pentru un președinte american.
În orice caz, moștenirea celor două administrații Obama va fi încă mulți ani discutată. Dincolo de economie și afaceri strategice, însă, Obama pleacă de la Casa Albă lăsînd o Americă mult mai ideologizată decît fusese cu opt ani în urmă.
