Unde-s spaimele de altădată?
Nimeni nu tremură de frică azi în Roma la auzul numelui Kalkriese. El trezește eventual niște aprehensiuni legate de dominația fotbalului germanic, dar nimic mai mult. Acum două mii de ani lucrurile stăteau altfel. Kalkriese se numea Pădurea Teutoburgică, un loc unde trei legiuni tocmai fuseseră complet nimicite de germani (în anul 9 d.Hr.). După această înfrîngere, cea mai cruntă suferită vreodată de romani, orice plan serios al lor de a cuceri Germania de la est de Rin a fost lăsat baltă. Suetoniu, cum știți, zice că Augustus rătăcea de nebun prin palat vorbind singur și cerîndu‑i nefericitului comandant, Varus, să-i dea cele trei legiuni înapoi. Pentru arheologi, acest eveniment, bine datat în sursele literare și ușor de recunoscut în teren (la Kalkriese s-au găsit pe vechiul cîmp de bătălie peste 5000 de obiecte romane), e un caz de serendipity: ei află astfel că toate materialele romane găsite dincolo de Rin nu pot fi, teoretic, mai tîrzii de retragerea din 9 d.Hr. Nenumărate alte descoperiri din toată Germania și mai departe și-au obținut datele prin corelare cu acest orizont Haltern, cum e numit. Pentru ca atunci cînd lucrurile erau așa clare, tot arheologii să descopere că tocmai Haltern (în antichitate Aliso), cel mai important avanpost roman, aflat la 60 km est de Rin, a fost evacuat abia vreo șapte ani mai tîrziu (lăsînd în urmă și vreo douăzeci de adversari germani îngropați la nervi într-un cuptor de olărie).
În 2001, cînd participam la săpături într-una dintre taberele militare fortificate din complexul Haltern, de fiecare dată cînd găseam cîte o sanda de legionar, nouă ni se părea că asta ar dovedi de fapt o plecare foarte în fugă. Zic sanda, dar de fapt ceea ce se păstra din ele erau doar țintele, una lîngă alta, însă nelegate cu nimic, alcătuind doar forma unei tălpi. Ca să recuperăm o caliga de legionar (foto: reconstrucție), iar nu un kil de ținte ca oricare altele, le acopeream cu fașă gipsată și le scoteam ca un bloc. Altceva nou pentru mine atunci a fost ideea lor de a obține, pentru muzeu, un Lackabzug, o felie subțire din toate straturile expuse în peretele unei casete săpate de noi, în cazul unei descoperiri importante. Așa, de pildă, șanțul de apărare, în formă de V perfect, care înconjurase cîndva tabăra militară și care acum era umplut cu straturi fine, albe, brune, galbene, o bijuterie stratigrafică posibilă numai în loessurile nisipoase din Germania, ca prăjitura marmorată, care se întind din Westfalia pînă-n Brandenburg. Se îmbibă profilul cu o rășină specială în timp ce se aplică mereu bandă de suport, încît la sfîrșit profilul arată ca un bolnav bandajat pînă nu i se mai văd decît ochii. Lăsăm la uscat și, cînd rășina e complet întărită, dezlipim suportul de care aderă cîțiva centimetri buni de sediment. (Atenție, rezultatul atîrnă surprinzător de mult. Și nu se consumă.) Dar despre altceva voiam să vorbesc. Situl Haltern nu este asociat doar cu bătălia de la Pădurea Teutoburgică, adevărat mit fondator al naționalismului german. Terenul de aproape opt hectare unde lucram noi arăta limpede, după ce s-au scos cu buldozerul primii 50 de centimetri de sol (era o săpătură de salvare), urmele unui bombardament serios din 1945, adică zeci de pete mari, foste cratere, de 3-4 m diametru și gri – cea mai urîtă culoare de sol pe care am văzut-o vreodată. Există situri ocupate continuu cîteva milenii, unde au loc activități de construcție permanente și pînă la urmă toate straturile vechi sînt găurite ca de molii; Haltern a fost ocupat timp de doar douăzeci de ani în timpul lui Augustus, dar l-au ciuruit în secolul 20.
Evident că în pauzele de masă se discuta despre miile de tone de bombe neexplodate care se găsesc în Germania an de an, și apoi înapoi la treabă. Într-una dintre zilele cu discuții mai încinse pe această temă (murise un arheolog în Köln sau nu mai știu unde), m‑am întors în secțiunea mea, unde aveam în profil ceva care semăna cu un vîrf de suliță, pe care îl lăsasem acolo pentru poza de final, iar acum era vremea să-l scot. Fiind cam ruginit, îi dădusem și cîteva mîini de paraloid, o rășină transparentă foarte folosită, care consolidează obiectele, dar se și dizolvă imediat în acetonă, e și tare, dar și flexibilă, se poate și scrie pe ea etc. L-am expus, credeam eu, complet, l-am apucat cu grijă și am tras foarte ușor. Exact în clipa aia am auzit: fsssssssssssssssssss… Am țîșnit din groapă cu viteza romanilor fugăriți de barbari, de-și lăsau sandalele în urmă. Ca să văd o colegă alături ce tocmai începuse, cu placiditate, să stropească în propria ei secțiune dintr-o pompă galbenă, Gloria, ca să vadă mai clar diferențele de culoare în sol. Cam asta ar fi contribuția mea la tradiția de isprăvi eroice a locului. N-am zis nimănui nimic (pînă acum) despre cum m-am speriat eu de o stropitoare și am continuat să fac naveta din Münster la Haltern în fiecare zi cu trenurile Deutsche Bahn. Apoi a început semestrul și șantierul s-a terminat. În fața gării, ca în orice oraș universitar, au început din nou să fie o mie de biciclete.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Nici o clipă Portasar, Cartea Românească, 2015.
Foto: wikimedia commons
