Despre coincidenţe. Cîteva mirări la îndemînă
Unul dintre „misterele“ curente ale experienței noastre cotidiene sînt coincidențele. Par „întîmplătoare“, dar ne frapează întotdeauna ca semnificative, ca expresii amuțitoare ale unei ordini care ne scapă. O altă ordine decît cea cauzală, o ordine sub care se întrevede omogenitatea unor inexplicabile, dar ferme conexiuni. Carl Gustav Jung preferă să vorbească despre „sincronicități“. Nu „sincronisme“, adică lucruri care se petrec, pur și simplu, în același timp, ci evenimente care se suprapun în același registru temporal și care, deși între ele nu există un raport de cauzalitate, trimit, laolaltă, spre un anumit înțeles, nu întotdeauna transparent. P. Andrei Scrima prefera să traducă termenul jungian prin „concomitențe“. Uneori e vorba de concomitențe la propriu, de fapte care survin simultan într-un moment existențial dat, alteori e vorba de „serii“, adică de fapte care se succed, arătîndu-se, în final, drept elemente ale unei continuități revelatoare.
Tema seriilor semnificative a făcut obiectul unei lucrări masive și curajoase, apărute în 1919 (Legea seriilor. O teorie despre repetițiile din viață și din istorie). Autorul, Paul Kammerer, un biolog vienez, murise, prin sinucidere, la numai 46 de ani.Jung i-a reactualizat, la începutul anilor ’50, concluziile, iar Einstein s-a declarat interesat de ipotezele lui, deloc absurde. Kammerer a colecționat și a clasificat aproximativ 100 de exemple de „coincidențe“, cercetate cu rigoare savantă, într-un volum de peste 450 de pagini. Exemplele acoperă un spectru larg de complexitate: de la elementare periodicități numerice (trei dintre cele cinci fete ale unui anume dr. Robert Fischer se nasc în ziua de 18, iar două dintre ele și în aceeași lună – decembrie – în ani diferiți. Fiul unui mare latifundiar se naște exact pe aceeași dată ca și tatăl său ș.a.m.d.), pînă la împrejurări mai stranii: autorul, Paul Kammerer, se uită la ceasul său în aceeași clipă cu fratele său și exact lîngă ceasul teatrului Raimund din Viena. Toate trei ceasurile arată riguros aceeași oră. Curînd, cei doi constată că toate cele trei ceasuri arătau o oră falsă, și anume aceeași oră falsă.
Cazuri spectaculoase, pe aceeași linie, apar în cartea despre sincronicitate a lui Carl Gustav Jung. Iată două dintre ele. O mamă își fotografiază băiețelul în 1914. Dă filmul la developat undeva la Strasbourg, dar, întrucît izbucnește războiul, nu mai apucă să ridice pozele. În 1916 cumpără, la Frankfurt, un alt film, dorind să-și fotografieze fetița născută de curînd. Cînd însă un atelier de specialitate developează noul film, se constată că poza fetiței e compromisă de o dublă expunere: sub chipul ei se percepe alt chip, strecurat, din greșeală, pe același negativ: dar e tocmai chipul fiului din fotografia făcută în 1914, reapărut acum, printr-o suprapunere „întîmplătoare“, pe același suport. Vechiul film nu fusese developat și ajunsese, cumva, să fie reintrodus în vînzare ca nou, ceva timp mai tîrziu. Jung a cules această poveste dintr-o carte despre hazard apărută în 1924. Autorul ei, Wilhelm von Scholz, o comentase astfel: există o spontană atracție reciprocă a obiectelor înrudite, un soi de „afinitate electivă“, care tinde să le alăture. Asemenea întîmplări par „visul unei conștiințe mai ample, mai cuprinzătoare, care rămîne însă de necunoscut“.
Altă poveste relatată de Jung: un oarecare domn Deschamps a căpătat, pe vremea cînd era copil la Orléans, o porție de plăcintă cu prune, din partea unui domn zis domnul de Fortgibu. Zece ani mai tîrziu a descoperit în meniul unui restaurant parizian o plăcintă cu prune din care a cerut, deîndată, o bucată. I s-a comunicat însă că ultima porție fusese deja comandată de „domnul de Fortgibu“. Mulți ani mai tîrziu, dl Deschamps fu invitat să participe la o degustare de plăcintă cu prune, socotită o raritate. În timp ce mînca, i-a venit în minte că singurul lucru „nou“ apropo de foarte gustoasa prăjitură era că, de data aceasta, dl de Fortgibu lipsea. În acel moment, ușa încăperii unde se petrecea ceremonia s-a deschis și a pășit înăuntru un bătrîn decrepit și dezorientat: dl de Fortgibu, care căuta o altă adresă și intrase din greșeală în camera unde avea loc degustarea plăcintei cu prune.
Lista „concomitențelor“ inventariate de Jung e lungă. O notă amuzantă menționează legătura „fatidică“ existentă, uneori, între numele unei persoane și meseria sau caracterul său. Spectaculos ironice sînt chiar numele părinților fondatori ai psihanalizei: Freud (bucurie), teoretician al principiului plăcerii, Adler (vultur), cel cu „voința de putere“, și Jung (tînăr), cel preocupat de renaștere arhetipală, de reîntinerire terapeutică.
Ce se poate înțelege din astfel de „sincronicități“ rămîne de văzut. Deocamdată, ele ne semnalează faptul că destinul nu lucrează numai la nivelul marilor ansambluri, al ordinii universale, ci și în filigran, în detaliul mărunt, aproape insesizabil. Și că, nu o dată, pare să includă în „jocul“ său o însemnată cantitate de umor…
