Cultura digitală a adolescenţilor
Trăim în era Internetului! O știm cu toții, o afirmăm tot timpul, cu entuziasm sau cu (ne)disimulată nostalgie. Dar ce știm, de fapt? Ce putem observa, la o primă vedere, este, de pildă, faptul că „tinerii ăștia“ stau tot timpul pe Internet. Eventual, pornind de la astfel de constatări, facem și speculații ontologice: realitatea s-a mutat în virtual, a fost înghițită de acesta. Mai aflăm cîte ceva din anchetele și barometrele internaționale. Știm astfel, de exemplu, că România se află pe locul întîi în UE în ce privește timpul petrecut pe Internet, cu 18,6 ore față de media europeană de 14,8 ore pe săptămînă (Mediascope Europe, 2012). Mai putem afla însă și că, dacă românii citesc ziare și reviste pe Internet mai des decît media europeană (55% față de 53%), procentul celor care caută pe Internet informații despre produse sau evenimente culturale este de doar 23%, față de media europeană de 44% (Eurobarometru, 2013). Mai multe putem afla din analizele de trafic și, bineînțeles, din studiile de marketing, interesate însă de practicile online ale tineretului privit doar ca „segment de piață“. Putem să culegem ceva informații și din studii despre tineret realizate în țară, dar care nu au ca obiectiv „cultura digitală“ a acestuia. Astfel, aflăm că 93% din persoanele între 14 și 26 de ani accesează Internetul măcar o dată pe săptămînă, procentul scăzînd cu vîrsta și fiind considerabil mai mic în rural decît în urban (97% față de 86%) (Brennan, 2014). Mai detaliat, raportul CURS/FES din 2014 despre „Tineri în România“ ne arată că, la populația între 14 și 26 de ani, 42,7% din bărbați și 33,9% din femei petrec peste patru ore pe zi pe Internet, diferența fiind mult mai mare între urban și rural (44,5% față de 29,1%). În diferite alte cercetări există o serie – nu foarte mare – de alte astfel de date. În mod surprinzător, nu știm deci prea multe. Și cu atît mai puțin cînd vine vorba despre adolescenți, care, nefiind încă un „segment de piață“ semnificativ, nu constituie un obiect major de interes. În aceste condiții, o cercetare modestă, făcută de un grup de colegi de-ai mei de la Departamentul de Sociologie din SNSPA asupra „culturii digitale“ a elevilor din cîteva licee bucureștene, merită toată atenția.
Cîteva constatări preliminare: 81% din elevii claselor IX-XII din Capitală petrec peste trei ore pe zi pe Internet; 96% au cont de e-mail pe Yahoo și tot atîția au cont pe Facebook, 94% pe WhatsApp, 86% pe YouTube și 79% pe Skype; două treimi dintre ei folosesc între cinci și opt rețele de socializare; diferențele în funcție de sex și vîrstă sînt puțin semnificative statistic.
Să trecem însă la cîteva rezultate mai interesante. Un prim lucru de semnalat în acest sens este faptul că, practic, nu există o legătură între statutul social al părinților (nivelul de educație și statutul profesional) și „cultura digitală“ a elevilor, măsurată prin patru indicatori complecși, pe care nu este cazul să-i prezint aici. Altfel spus, acest rezultat, chiar dacă firav ca reprezentativitate statistică, sugerează faptul că această „cultură digitală“ este mult mai „democratică“: dacă există în familie acel minim de resurse pentru achiziționarea unui smartphone sau a unui laptop (și dacă spațiul geografic de rezidență are conexiunile Internet necesare), oricine poate să aibă acces la ea. În plus, datele sugerează și că nivelul competențelor „tehnice“ pe care le dețin elevii nu afectează nici ele gradul de cultură digitală a acestora: un minim este suficient pentru a pătrunde ca membru deplin în lumea digitală. Pe scurt, această cultură nu se mai transmite de la generație la generație, „generațiile“ se succed tot mai accelerat, iar diferențele – și conflictele – dintre ele pot fi mult mai mari.
Un alt lucru care merită subliniat, mai ales deoarece merge împotriva stereotipurilor în domeniu, se referă la relația dintre „cultura digitală“ și „cultura clasică“. Imaginea dominantă este aceea că, din cauza Internetului, „tinerii de azi“ nu mai citesc, nu mai merg la teatru sau la alte evenimente culturale „adevărate“. Da, există o corelație negativă între frecvența utilizării Internetului și frecvența participării la evenimente de cultură clasică; adică cei care petrec foarte mult timp pe Internet nu prea merg și la spectacole, muzee etc. Da, dar consumul cultural clasic corelează pozitiv cu numărul de rețele de socializare folosite și cu nivelul de activitate online; adică, dincolo de timpul petrecut pe Internet, diversitatea activităților online este direct proporțională cu diversitatea consumului de cultură clasică. Altfel spus, cei care sînt activi online, în cultura digitală, sînt activi și offline, în cultura clasică: una nu o împiedică pe alta!
În sfîrșit, Internetul și învățătura. În această privință, datele sînt clare: elevii cu medii mai mari petrec mai puțin timp pe Internet. Nimic nou: și pe vremea altor generații, premianții clasei nu prea se numărau printre cei care petreceau mai mult timp la joacă decît la învățătură. Mai mult, elevii care au participat la olimpiade folosesc un număr mai mare de rețele de socializare. Internetul nu impietează deci asupra performanțelor școlare, ba dimpotrivă, le poate sprijini. Iar utilizarea mijloacelor digitale în educație poate fi un atu major.
Toate acestea deschid și o problemă mai generală: ce înțelegem, de fapt, prin „cultură digitală“?
Într-un articol recent, Gustavo Mesch atrăgea atenția asupra confuziei frecvente dintre Internet as culture și Internet as a cultural artifact. Altfel spus, digitalul ca o lume culturală aparte, în sine, și digitalul ca un mijloc de comunicare. Or, revoluția digitală este o revoluție fundamentală a mijloacelor de comunicare, așa cum a fost și scrisul față de oral, tiparul față de scrisul de mînă, audiovizualul față de tipar. Evident că toate aceste schimbări „tehnice“ au schimbat fundamental cultura și viața oamenilor, dar nici o astfel de „tehnologie“ nu a constituit o cultură în sine. Mai mult, aceste faze ale evoluției mijloacelor de comunicare sînt cumulative, nu disjunctive: faptul că în prezent utilizăm comunicarea digitală nu ne împiedică să vorbim, să scriem sau să ne uităm la televizor. În concluzie: a) nu există o cultură digitală, ci o diversitate de culturi și subculturi care utilizează sui generis mijloacele de comunicare digitală și b) online și offline nu sînt două lumi separate, virtualul nu ia locul realului, ci ambele reconfigurează textura fluidă a noului nostru cadru spațio-temporal de existență.
E timpul să înțelegem deci mai bine în ce lume trăim, dincolo de nostalgii sau habotnicii. Socrate a fost vehement împotriva scrisului, dar iată că a greșit…
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.
