Ţigan care dă bine
Acum trei ani, am fost invitat la o întîlnire, la o bancă, unde am vorbit pentru prima dată după domnul Andrei Pleşu. Aici, transcriu discursul meu, care se potriveşte tare bine la cum mă simt zilele astea. Am folosit termenul „ţigan“ pentru a sublinia stridenţa – în mod normal, aş folosi termenul „rom“.
De ce sînt aici?… Nu sînt nici şef de bancă, nici persoană publică, nici prieten cu politicieni sus-puşi, nici bogat, nu am scris nimic superimportant şi aş mai putea să înşirui cîteva zeci de motive pentru care nu ar trebui să fiu aici. De ce cred că sînt aici? În primul rînd, pentru că sînt ţigan. Dă bine la întîlniri. Un alt motiv ar putea fi că m-a recomandat Aspen Institute.
Aşa am început şi cu Aspen. Ţigan care dă bine. Probleme cu ţiganii în România – presiune americană – trebuia să dea bine la raportare – deci am fost trimis la un seminar Aspen în Wye.
Frumos tare. Începutul a fost cam greu – lumea se prezenta cu nume-funcţie – plus universitatea pe care au absolvit-o. Harvard – şefă la Microsoft, Cambridge – vicepreședinte, Oxford – vicepremier, Harvard – şef la CIA, Harvard, Harvard, Columbia – s-au făcut nişte feţe cînd a zis omul Columbia de-am fost sigur că nu sînt singurul ţigan, Harvard, Harvard… University of Craiova. „Is it an Ivy League?“ „Nope. Daewoo League“, am zis. Nu a rîs nimeni.
M-am împrietenit cu un investitor chinez de dreapta rău şi mai inconoclast decît mine. Jucam ping-pong. L-am rupt – eu am făcut sport, că ne dădeau ciocolată în timpul lui Ceaşcă dacă ne duceam la sport, ciocolata era o îmbunătăţire semnificativă a celeilalte opţiuni de desert pe care o aveam – pîine cu zahăr. Chinezul mi-a mai omorît un stereotip, nu avea nici o treabă cu paleta de tenis. Ăsta zice: băi, ce vorbim noi aici de etică şi societate bună sînt vrăjeli de discutat între oameni bogaţi, superbine educaţi şi cu burţile pline, cum sîntem noi. M-am gîndit să îl întreb cine sînt noi, că nevastă-sa nu era acolo, dar am zis să nu îi stric omului buna-dispoziţie. Am făcut pariu că nu e aşa şi că ar putea funcţiona ceea ce discutăm despre societate bună şi la nivel de ghetou. Aşa am început să lucrez cu niște puşti într-unul dintre cele mai rău famate ghetouri din Bucureşti. Am cîştigat pariul.
Să am vreun talent? Ar putea fi un alt motiv pentru a fi aici. Sînt un afon funcţional, dansez ca o cizmă, nu ştiu nimic despre medicina naturistă şi sînt destul de obsedat de matematică, fără însă a fi talentat la matematică. La partea de ghicit, la romantism sau la cai nu mă pricep. Deci, ca ţigan stereotipic, nu prea am talente. Talentul meu principal cred că este să o dau în bară. Am dat-o în bară de sute de ori. Am un talent aproape excepţional în a strînge eşecuri.
Vin dintr-o familie supersăracă. Tatăl meu a fost un alcoolic care nu a fost nicicînd interesat de altceva în afară de adicţia lui. Mama – ţigancă, dintr-o familie mare care trăia în bordei. O femeie senzaţională, care a sperat că scăparea ei va veni dintr-o căsătorie cu clasa superioară, cu un român. Nu a prea mers. Eşecul nu a fost numai al ei. A fost şi al meu. Am fost tot timpul fiul ţigăncii. Cînd ne-am mutat în bloc – fiind singurii ţigani de acolo –, copiii nu au vrut să se joace cu mine. Ţigan păduchios. Mama mă spăla în fiecare săptămînă cu gaz. Ștergea şi mobila cu gaz. Şi podelele le spăla cu gaz. Ca să lucească. Probabil de asta am părul aşa lucitor. Nu ştiu pe nimeni mai obsedat de curăţenie decît mama. Apartamentul şi mobila din Craiova ar putea fi cea mai bună reclamă la RomPetrol. Pute a gaz de te trăsneşte şi acum. Nu primim fumători în casă nu pentru că sîntem health-conscious, ci din motive practice: evităm posibilitatea – foarte ridicată, de altfel – de incendiu.
Primul meu eşec spectaculos a fost în clasa a II-a. Credeam că sînt cel mai tare din clasă. Am fost propus pentru funcţia de stegar. Pe care am pierdut-o urît la alegeri. În clasa a IV-a au fost alegerile pentru comandantul clasei. Am cîştigat. Colegii mei au crezut că sînt cel mai bun. Am fost superfericit pînă în pauză, cînd, din greşeală, mi-am auzit învăţătoarea discutînd cu o altă învăţătoare pe hol. Zicea: „Auzi, măi, tîmpiţii mei l-au ales pe ţiganul ăla ca şef de detaşament în loc s-o aleagă pe fiica lui Icsulescu, profesorul universitar. Ce dracu’ îi zic eu omului ăluia?“
Vecinii noştri erau de treabă. Cum eram supersăraci, mama a decis să facem un ţarc cu găini în faţa blocului. A făcut rost şi de un cocoș. Nu îmi amintesc vreun cocoş să cînte mai strident. Vecinul de deasupra noastră era singurul pe care îl auzeam ca şi cum ar fi locuit cu noi. Ne iubea. Zicea dulceţuri despre cocoş, despre Antonescu şi deportarea la Bug foarte des. Mama făcea săpun în faţa blocului. Am făcut şi o afumătoare. Cort nu am pus, dar cred că vecinii aşteptau cu nerăbdare caii şi căruţele – poate-poate om pleca.
Pe cînd eram adolescent, eram drăguţel. Un pic de vedetă, căci jucam baschet în echipa şcolii şi eram şi în clasa cea mai bună din liceu. Citeam mult şi aveam păr. Un pic exotic. Prima mea încercare să aduc acasă o fată a eşuat lamentabil. Am venit cu ea pînă în faţa uşii. Nu am avut cheie şi am sunat la uşă. A deschis mama. Fata a încremenit. Mama – o doamnă – ne-a lăsat să dezbatem. Mă întreabă fata: „Aici stai?“ Eu: „Da, aici.“ „Nu se poate…“ Eu: „Bă, sînt sigur că aici. Oi arăta eu prostuţ, dar sigur ştiu unde stau.“ „Şi aia care a răspuns la uşă cine e?“ „Mama“, zic eu. „Nu se poate.“ „Băi, măcar pe maică-mea ar trebui să o cunosc, nu crezi?“ „Păi, e ţigancă.“ „Şi eu ce crezi că sînt, suedez deghizat?“ O relaţie care a eşuat lamentabil. Am avut cîteva zeci de experienţe similare.
Ca puşti, mi-am dorit tare mult să fiu superfotbalist. Să joc în Naţională. Am eşuat. Apoi, ca adolescent, mi-am dorit să joc baschet la nivel înalt. La 1,73 m nu prea a ieşit mare lucru, nimeni nu prea a vrut să mă ia în echipă. Eşecuri – multe-multe. Relaţii personale, în carieră, în sport şi cam oriunde vă puteţi imagina. Eşuez, s-ar putea zice, cu entuziasm, în fiecare zi.
Nu vă spun de cîte ori am eşuat, ca ţigan, să fiu angajat. Vorba unui fost ministru de Externe care mi-a spus, exasperat, la un moment dat, că dacă aş tăcea legat de ţigănie, aş fi ajuns mult mai sus. Am stat tot timpul la parter – noi, ţiganii, avem mare frică de cutremure.
Deci de ce cred că sînt azi aici? Pentru că am eşuat, şi am eşuat, şi am tot eşuat. Şi asta m-a făcut să ajung aici.
Mama a ajuns să fie cea mai populară femeie din bloc. Făcea săpun pentru toată lumea, afumam porcul pentru tot blocul şi cam orice găteală mare în bloc încă e supravegheată de ea. Continuă să spele obsesiv scările blocului şi a pus gresie în beci. Joc cam o dată pe lună fotbal cu o parte din fosta echipă de aur. Nu sînt cel mai slab de pe teren. Cîţiva dintre ei mă ajută cu copiii din ghetou cu care lucrez. Joc baschet cu mare plăcere. Şi am jucat cu cei mai buni doi jucători români (femeie şi bărbat) în ghetou, în Ferentari. Am adus o parte din echipa naţională în Ferentari. Joc din cînd în cînd în sala Federaţiei Române de Baschet cu foşti jucători.
Am stat lîngă Michael Jordan. Şi lîngă Blair, şi lîngă Michael Johnson. Nu în acelaşi timp. Am dat mîna cu Mandela şi cu Albright. Nu m-am spălat cîteva zile. Am cîştigat premiul UNICEF în 2012 şi un premiu european pentru realizări bla-bla în aprilie [2013 – n.r.]. Am ajuns să moderez seminare Aspen pe filozofie politică. Am făcut cîteva lucruri foarte bune în ghetou. Am schimbat viaţa cîtorva sute de copii. Am reuşit să conving o mulţime de oameni şi de instituţii să mă ajute în ceea ce încerc să fac. Contează toate astea? Nu prea mult.
Ce contează pentru mine? Că, deşi am moderat cîteva generaţii absolut fabuloase de young leader-i la Aspen, nu am reuşit să fiu implicat într-o schimbare semnificativă la nivelul societăţii româneşti. Că, deşi sînt publicat în unele dintre cele mai bune publicaţii europene, nu am reuşit să schimb modul absurd în care funcţionează fondurile structurale europene. Că nu am reuşit să transform ceea ce fac în ghetou într-o practică mai extinsă şi sistemică. Că nu reuşesc să schimb semnificativ comunităţile rome şi nici antiţigănismul din societatea românească.
Încă. Încă nu reuşesc toate astea. Dar mă chinui să o fac. Mă chinui să îmi opresc tendinţa de a cere să facă alţii ceea ce aş putea să fac şi eu. Să dau vina pe politicieni, corupţie, rasism, sistem sau orice îmi este mai comod. Nu sînt convins că ceea ce fac intră într-un sistem etic bun. Dar mă străduiesc să îl fac mai bun. În fiecare zi. Şi, desigur, am reuşit să dau cu capul într-o grămadă de ziduri şi să am nişte supercucuie. Şi nişte superprieteni care mă lasă să fiu eu însumi fără să se supere cînd mai scap un băi sau un fă.
Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului și fondator al Policy Center for Roma and Minorities.
