Un sport la Răsărit
Dincolo de campionatul nostru și de cele din țări cu tradiție în fotbal, la televiziunile de sport din România poți vedea acum destul de des partide din campionate care altădată erau considerate obscure. Nu e prea mult fotbal?
E cum i-ai spune unui patron de magazin de bomboane că scoate la vînzare prea multe produse cu vişine şi prea puţine cu cremă de căpşune. Treaba lui. Dacă vinde, face bani, dacă nu, dă faliment. E atît de simplu. Televiziunile, cele de sport în esenţă, nu mai vînd de mult un meci sau altul, ci un univers populat de tot felul de lucruri, ca într-o galanterie. Intri, iei ce vrei sau nu iei nimic, dar e clar că acolo vei găsi diverse obiecte, în caz că ai nevoie. Cu meciurile obscure e ca şi cu acele cutii de dulciuri nu neapărat atractive, pe care le vedem mereu pe raft, întrebîndu-ne cine le cumpără. Sau ca într-o secţiune de produse de bricolaj – te cruceşti ce poţi găsi acolo, habar n-ai la ce folosesc chestiile alea. Aşa e cu fotbalul. E vast, de larg consum, ceea ce înseamnă că unele părţi ar putea să nu fie consumate deloc. Dar prezenţa lor asigură un soi de confort inconştient sportivului de canapea. Ştie că sînt acolo, în caz că într-o zi... Suferim mutaţii şi între ele sînt obezitatea şi supraproducţia. Tipul de azi trebuie să se simtă ca găina în vîrful grămezii de boabe, ochii lui sînt mereu mai mari decît stomacul. Campionatele mici, îndepărtate, sînt graniţa ceţoasă dintre neantul de dinaintea epocii conexiunilor globale şi lumea confortabilă din vîrful telecomenzii. Senzaţia nesfîrşitelor canale e aceeaşi cu cea din megamall-uri sau hipermarket-uri. Intrăm şi ne simţim ca acasă. O casă mare, plină de indispensabile obiecte inutile.
