Gîlceava candidatului cu partidul
Pentru românii obişnuiţi cu politica de pe-aici, trebuie că situaţia lui Donald Trump în raport cu Partidul Republican, a cărui nominalizare pentru cursa electorală spre Casa Albă miliardarul o urmăreşte cu tenacitate, pare stranie. Noi sîntem obişnuiţi să vedem că partidele cele mai mari trimit în cursa spre preşedinţia României pe unul dintre cei mai exponenţiali lideri ai lor, de nu chiar pe şeful partidului însuşi. La noi, dacă vrei să candidezi din partea unui partid de anvergură la funcţia supremă în stat, trebuie, înainte de orice, să cucereşti partidul. Ba mai mult: e o dovadă de seriozitate şi onoare politică pentru orice partid să susţină, în cea mai importantă cursă electorală, un candidat dintre oamenii care se identifică trup şi suflet în mentalul colectiv românesc cu partidul însuşi. Candidaţii scoşi din jobenul larg al societăţii sînt, mai degrabă, marca partidului mic şi nesigur. Partidele mari, cu tradiţie, au mereu candidaţi de partid. Obişnuit aşa, observatorul român interesat de politică este perplex să afle că Trump va cîştiga candidatura Partidului Republican împotriva partidului însuşi şi că, pe măsură ce candidatura sa e tot mai certă, începe şi el, candidatul, să se gîndească cum să se împace, de nu chiar să partenerieze, totuşi, cu partidul din partea căruia va candida. Mai întîi, cum de e posibil să devii candidatul Partidului Republican cînd partidul nu te vrea? Sistemul american al alegerilor primare face posibil aşa ceva. Chiar dacă nu te vrea partidul, este foarte posibil să te vrea alegătorii partidului sau cetăţenii care, la o adică, ar vota cu partidul. În faţa acestei opţiuni, partidul se înclină. În Europa, un asemenea sistem nu există (deşi modalităţi de desemnare a unui candidat la funcţia electivă supremă prin consultări electorale prealabile există în mai toate ţările – timid, au început şi la noi). În Europa, este cu totul imposibilă o situaţie similară cu cea a lui Trump (adică să ajungă candidat prezidenţial al unui mare partid un om venit de la marginea politicii şi nedorit de nici unul dintre liderii importanţi ai partidului, dar dorit de electori). Faptul că alegerile primare sînt, în Europa, direct cenzurate de mecanisme de decizie aflate în mîna elitei partidului exclude orice posibilitate de acest gen.
Pe de altă parte, forţat fiind de votul din alegerile primare, Partidul Republican este condamnat să caute o cale de înţelegere cu Trump. Recent, liderul politic republican cel mai important în acest moment, Paul Ryan, care este preşedintele Congresului Statelor Unite, a început o serie de întîlniri cu Donald Trump în încercarea de a reunifica partidul, dezbinat şi răvăşit de marşul electoral implacabil al miliardarului. Prima întîlnire Ryan-Trump a decurs, pare-se, mulţumitor. Desigur, cei doi sînt suficient de pragmatici ca să înţeleagă că nu o apropiere a lor este miza, ci o apropiere a susţinătorilor lor. De-o parte, susţinătorii lui Trump detestă Washington-ul şi sînt scîrbiţi de politica instituţionalizată americană. Pentru ei, unul ca Ryan şi, în general, legiunile de congresmani şi senatori republicani nu sînt decît cu foarte puţin mai buni decît democraţii şi, toţi la un loc, sînt mai degrabă nevrednici. Susţinătorii lui Ryan, adică votanţii tradiţionali şi fideli ai Partidului Republican, îl detestă pe Trump: pentru ei, omul nu este deloc „republican“, este departe de valorile conservatoare, este un „trădător“ din punct de vedere ideologic şi practică un stil/discurs cu totul inavuabil.
Problema reală a lui Trump este că nu are nici o şansă să cîştige în faţa candidatului democrat dacă aceste două grupuri mari de electori nu vin la vot împreună, pentru el. Republicanii care nu-l vor pe Trump chiar cu preţul pierderii alegerilor (şi e bine să ştim că sînt lideri republicani extrem de importanţi care gîndesc aşa!) au trecut deja la fapte. Unii sînt gata să anunţe sprijinul pentru Hillary Clinton. Alţii caută un al treilea candidat, chipurile din partea unui partid minuscul sau independent, care să aibă un profil conservator şi să ia din voturile lui Trump. Se vorbeşte, mai nou, de Mark Cuban, un miliardar texan care are tot ce are şi Trump: este hipercunoscut, un pic monden, iubit în mediile sportive americane, apreciat printre „lupii de pe Wall Street“, la fel de charismatic şi la fel de impetuos – poate, doar, ceva mai puţin agresiv.
În faţa acestor evoluţii, Paul Ryan (46 de ani) încearcă să ţină, pe cît posibil, partidul unit pentru că el ştie foarte bine care este marea problemă care vine cu rapiditatea trenului de mare viteză direct spre conducerea partidului – adică spre el însuşi. Dezastrul republican nu ar fi să piardă alegerile pentru Casa Albă în această toamnă, ci să piardă aceste alegeri un partid profund divizat. Astfel, pierderea majorităţii din Congres la următoarele legislative ar fi absolut sigură şi o nouă eră democrată, imediat după cei opt ani Obama, ar începe să curgă. Un partid rănit de pierderea alegerilor poate fi remotivat pentru următoarele alegeri (care vor avea loc peste doi ani), dar un partid rănit de pierderea alegerilor şi dezbinat de resentimente, plin de acuze reciproce între lideri şi tabere, căzut moraliceşte şi slăbit de previzibile dezertări va fi extrem de greu de readus la linia de plutire.
Cu acestea în minte, Trump şi Ryan au început să vorbească. Amîndoi admit că drumul spre găsirea coeziunii nu va fi nici scurt, nici uşor. Chestiuni esenţiale îi despart: în materie de sănătate (Ryan vrea o reformă profundă a sistemului Obamacare, în care nu crede deloc, în vreme ce Trump a spus limpede că Obamacare ar trebui să rămînă exact cum e), de politică externă (Ryan e foarte critic la adresa obamismului şi extrem de sceptic în privinţa Rusiei, în vreme de Trump e dispus să facă afaceri strategice cu oricine, fără prejudecăţi), de comerţ internaţional (Trump vrea să readucă în America industriile relocate în China prin creşterea serioasă a barierelor tarifare în comerţul dintre cele două ţări, în vreme ce Ryan crede în comerţul liber, fără restricţii), de imigraţie (Ryan vrea să deschidă partidul spre musulmani şi sud-americani, în vreme ce Trump vrea să închidă pur şi simplu ţara pentru aceste categorii), cei doi lideri sînt pe poziţii opuse. Nu în ultimul rînd, pe cei doi îi deosebeşte radical stilul politic. Paul Ryan, un veritabil lider de Congres, are un discurs care include, are exerciţiul acomodării punctelor de vedere diferite, al găsirii compromisurilor acceptabile pentru o cauză comună. Ryan e politicos şi politic. Dimpotrivă, Trump se răsteşte excluzînd şi blamînd, nu e deloc politicos şi nici politic. Ideile lor sînt, cum spuneam, ideile unor categorii electorale care ar putea da preşedintele Americii doar dacă se unesc. Ce îi uneşte, aşadar, pe Trump şi pe Ryan? Fundamental, opţiunea strategică pentru un stat minimal, taxe mici şi reglementări puţine. Punctul comun, extrem de important altfel, este atins de cei doi din direcţii destul de diferite. Pentru Ryan, statul minimal este o opţiune ideologică, iar pentru Trump este o opţiune de business. Dar ce contează din ce direcţii vin, important este că ajung, măcar în această privinţă, în acelaşi punct. Trump mai are, însă, o pîrghie importantă: va trebui să desemneze candidatul pentru funcţia de vicepreşedinte. Această desemnare ar putea fi un pas extrem de important în împăcarea candidatului cu partidul, dacă cel ales de Trump va fi unul dintre corifeii impecabili din punct de vedere ideologic ai partidului. Dar cu Trump nu ştii niciodată. Ar putea fi, foarte bine, exact invers…
Ceea ce ştim cu siguranţă este că republicanii (susţinători ai lui Trump ori nu) se află în cea mai delicată situaţie politică cu putinţă.
