Chiauneală
Cuvîntul chiaun mi se pare a fi fost destul de prezent în limbajul colocvial al ultimei jumătăţi de secol, chiar dacă dicţionarele noastre generale de uz curent nu-l înregistrează. Puţinele atestări lexicografice par să indice o origine regională (nordică) a adjectivului, dar acesta intrase deja într-o circulaţie mai largă prin anii ’80, cînd putea fi auzit destul de des în vorbirea tinerilor bucureşteni. Astăzi îl consemnează dicţionarele de argou – cel al lui G. Volceanov (din 2006): chiaun, -ă – „zăpăcit, ameţit (de oboseală sau de băutură)“, sau unul dintre glosarele online – 123urban.ro: „chiaun: confuz, zăpăcit, mahmur, aiurit; termenul defineşte generic o persoană cu probleme mai mult sau mai puţin temporare de interacţiune cu mediul înconjurător. Exemple: «Frate, lasă-mă acum, nu sunt coerent, m-am culcat la 5 dimineaţa, şi sînt chiaun»“ (înregistrare din 2006). Într-un dicţionar regional (Dorin Ştef, Dicţionar de regionalisme şi arhaisme din Maramureş, 2011/2015) preluat de site-ul dexonline.ro (care continuă să-şi îmbogăţească constant, într-un ritm impresionant, baza de date), cuvîntul apare în forma cheaun, cu sensurile „1. Beat. 2. Amețit. 3. Obosit. 4. Zăpăcit“ – şi i se explică originea, ca împrumut din maghiară (tyáun). De fapt, termenul apărea, în forma cheaun, şi în marele dicţionar academic, seria coordonată de Sextil Puşcariu (Litera C, 1940), cu explicaţia „beat, zăpăcit, într-o ureche, surd“, precum şi la Scriban (Dicţionaru limbii româneşti, 1939), ca variantă a cuvîntului chearaud, cu sinonimele „tehui, năuc, zăpăcit, cherchelit“. Cu aceeaşi formă şi cu acelaşi sens îl înregistrează MDA (Micul dicţionar academic, 2001).
Grafia oscilantă, cu che- sau chi-, nu este surprinzătoare; înaintea unei vocale, grupurile de litere în cauză transpun consoana palatală surdă k’, fiind de fapt echivalente, sau indicând diferenţe minime de pronunţare. Majoritatea citatelor actuale (disponibile în Internet şi reflectînd strict preferinţele utilizatorilor, o normă implicită) ilustrează totuşi forma chiaun, în dauna variantei cheaun.
În limbajul colocvial actual, adjectivul chiaun descrie o stare de confuzie mintală care poate fi provocată mai ales de oboseală sau de băutură; adesea apare în construcţiile chiaun de somn, chiaun de cap, chiaun la cap. Termenul nu are conotaţii negative, ci doar vag ironice, ceea ce se reflectă în frecvenţa cu care vorbitorii îl folosesc pentru a-şi descrie propria stare (de exemplu, Google oferă mai multe citate pentru „sînt chiaun“ decît pentru „eşti chiaun“): „M-am culcat la 3,00 şi sînt chiaun acum!“ (zang.ro); „Sînt chiaun. M-a trezit tata cînd a venit acasă. Mă ia cu texte aburite: că n-am fost în stare azi nici măcar să plătesc cablul şi lumina…“ (revistavip.net). Poate şi pentru că există deja destule expresii pitoreşti prin care e descrisă beţia, chiaun pare să se specializeze pentru oboseală. Mai mult: numeroase citate apar în conversaţii purtate între părinţi, chiar cu indicaţii contextuale că ar fi vorba mai ales de intervenţii ale femeilor.
Adjectivul are şi o familie lexicală ai cărei termeni sînt folosiţi la fel de des: verbul a chiauni, participiul adjectival chiaunit şi substantivul chiauneală. Aceştia nu sînt deloc prezenţi în dicţionare, dar circulă în Internet; verbul apare adesea pentru a descrie efectul gălăgiei şi al agitaţiei copiilor mici, dar şi al medicamentelor: „mă cheauneşte de cap rău de tot“ (mamicamea.ro); „te cheauneşte niţel de cap“ (eva.ro); „eu îl consider un fel de drog care chiauneşte copilul“ (parinti.com). Substantivul denumeşte o stare specifică de mahmureală sau ameţeală: „«de cînd cu medicamentele astea am o stare avansată de chiauneală», a mai spus Bahmu“ (cancan.ro); „Detalii cînd îşi revine din cheauneală“ (mamicamea.ro).
Termenul chiaun apărea, substantivat, în presa interbelică din Ardeal: în Unirea poporului (Blaj, 22 februarie 1931), într-un dialog moralizator: „Tu mori de frica belşugului, măi chiaunule, îi zice badea Ion“, Din atestările mai vechi ale cuvîntului nu poate lipsi Glosarul regional Argeş, alcătuit de D. Udrescu (1967) – un volum consistent, bogat în elemente familiar-argotice munteneşti. Deşi alte atestări leagă cuvîntul chiaun de Transilvania şi de Moldova, aici el este prezent cu sensurile curente – „ameţit de băutură; cherchelit; buimac; nedormit; aiurit, zăpăcit, capiu“ etc. –, cu posibilitatea de transformare în apelativ glumeţ-insultător – „Mă chiaunule, ori îţi bagi minţile-n cap, ori te duci de la casa mea!“ –, precum şi în expresia a-l lăsa cheaun (din palme) – „a-l bate rău, a-l zăpăci în bătaie“.
Cred că sînt destule argumente pentru a include în dicţionarele noastre curente termenul chiaun şi familia sa lexicală.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
