„Basarabia e România!“ – dar România e Basarabia?

E foarte greu să mai știi cine ești după îmbrățișarea sufocantă a unor tătuci care ți-au spus că singurul fel de a exista e doar la ei în brațe. Lăsat singur, de capul tău – sau lăsat să ai impresia asta –, te uiți în jur. Descoperi într-o parte tătucul plin de răbdare pedagogică, privindu-te un pic dojenitor, ca pe orice copil neastîmpărat, iar în cealaltă parte niște frați care azi sînt apatici și nu se joacă cu tine, pentru că ești crescut la țară, iar mîine sînt isterici și urlă că nu te joci cu ei.

Un român fudul, ajuns la Chișinău pentru prima dată, cu impresia că e un american care vizitează Somalia, o să dea din cap dezaprobator: „Săracii ăștia sînt ruși, moșule! Gata! Nu-i auzi că vorbesc doar rusește? Și cînd vorbesc românește, tot rusește zici că sună“. La noi se rîde cu gura pînă la urechi și de moldovenii de-acasă, iar cînd e vorba despre ăia de peste Prut, totul e doar un banc și-o măscărire a felului în care se exprimă. În discuțiile de la terase, în România, nimeni nu vorbește, bunăoară, despre potențialul agricol excepțional al Basarabiei, ci doar despre costurile unei eventuale reunificări. Toți sîntem importanți și experți. Vedem ideea asta de unire ca pe un favor pe care l-am face rudelor sărace de la țară. Noi sîntem toți IT-iști, intelectuali, europeni sadea, nu vorbim despre agricultură și chestii de-astea, pentru că sîntem citadini pînă-n măduva oaselor. Orice discuție despre așa ceva ne produce urticarie și ne amintește de vremea cînd s-ar putea să fi fost și noi țărani. Acum, avem impresia că ne-am mutat la oraș și că e „nașpa“ să vorbim despre lumea „rudimentară“ de la coada vacii. Iar despre oamenii de peste Prut nu prea vorbim serios, pentru că, „săracii de ei“, nu prea prind rîndul să intre în atenția noastră, măcar un pic, înaintea bancurilor cu basarabeni.

Străzile de la Chișinău par niște crevase săpate în asfalt de lacrimile care-au curs la moartea lui Stalin. Iar celebrul domn primar pare că e o foarte elegantă absență. Nu contează nimic. Nici locurile și clădirile superbe, lăsate să se degradeze, nici șuvoaiele de apă care brăzdează orașul la cea mai mică ploaie. Arată ca și cînd pădurea în care se află Chișinăul, copacii groși care maschează rănile acestui oraș vor învinge pînă la urmă și vor înghiți totul. Ideea unionistă pierde din aderență, de pe la 25% pînă pe la 17. În schimb, crește zumzetul gîndului că „ar fi mai bine pentru noi să fim independenți“. Puțini ar ști limpede ce-nseamnă asta. Deocamdată, e ceva care sună bine. Ceva care înlocuiește șlagărul vechi al poveștii cu unirea. Iar dacă apare întrebarea „Bine, dar Moldova nu e independentă și la ora asta?“, răspunsul o să întîrzie un pic. Între timp, mașina de presă rusească toarce liniștită și-și face treaba. Adică netezește covorul moale pe care calcă clientul hipnotizat. Mulți trăiesc – așa cum se întîmplă des și pe la noi – într-un vis despre ce-ar fi putut să fie. Adevărul e că te uiți în jur și vezi ce minune e Basarabia. Nu e foarte greu să cazi, și cu o mînă de ajutor, în visare.

Starea asta între somn și trezie e bîntuită de povești despre sume amețitoare de bani. La visul diafan despre cît de bine ar putea fi în Basarabia se adaugă, în cel mai natural mod cu putință, megaficțiunea banilor dintr-o țară săracă. O modernitate lichidă cum nici n-ar visa Zygmunt Bauman. Una la figurat, așa cum se gîndea teoreticianul, o lume în care nu mai există înțelegere și respectare a unui contract; totul e fluid și durează doar pînă la prima modificare a situației, prima schimbare de orice fel, prima năzărire a oricărui gînd. Există însă și o modernitate lichidă la propriu. Celebrul miliard dispărut din băncile Republicii Moldova. Un miliard de euro! Iar unii zic că asta s-a aflat întîmplător, pentru că de miliardele dispărute ultradiscret pînă acum nu știe nimeni. Lumea vehiculează – în povești despre delapidări și fraude fabuloase – niște sume care se adresează capacităților de interpretare cu care citești o carte sau vezi un film. Iar ficțiunea asta a banilor se autoalimentează și se transformă într-o transă care pronunță o hotărîre definitivă: „Nu se mai iese, frate, din așa ceva! Aici e gata! N-o să se vorbească niciodată la noi despre legitimitate și relația clasei politice cu națiunea. Aici nu e loc decît de dictatură, altfel nu ții lucrurile în frîu…“.

Într-o narațiune cu mii de fire, unde intri ca-ntr-o junglă în care nimeni nu mai știe ce e ficțiune și ce e realitate, delirul e singura destinație posibilă. Totul circulă neverosimil, dar atît de real, între lumi care poartă nume ca Belarus, Ucraina, Kiev, Odessa, Transnistria, spații unde viețuiește un alt fel de a vedea lucrurile. Pare că nimeni nu mai are Puterea – că tot l-am amintit de Zygmunt Bauman – sau că, în orice caz, ea nu mai e la politicieni. Nu se știe unde e. „În altă parte“ e ceva care poate însemna orice. Și nu se mai operează cu noțiuni prea clare, ca „bine“ și „rău“. Incertitudinea întreținută artificial poartă numele de „situația actuală“. Spui că „situația actuală e complicată“ și… gata. E suficient pentru un spațiu dintre lumi, unde se vede spectacolul etern al hîrîielii marilor puteri. Cu toate astea, printre probleme mari, de toate soiurile, acolo există și oameni care fac în așa fel încît, în jurul lor, brusc, se naște o lume normală.