Tema săptămînii

Analiza pericolelor la care este expusă știința și a gradului în care aceasta e acceptată și prețuită în zilele noastre e făcută în paginile care urmează de oameni pricepuți în ale științei și tehnologiei. Ceilalți vor avea ocazia, oricum, să se exprime în mediile de socializare

Planck, amuzat, acceptă, şoferul ţine prezentarea şi la sfîrşit este întrebat de către un profesor de fizică ceva specific cu privire la noua teorie. Acesta spune că nu se aştepta să primească o întrebare aşa de simplă de la un public atît de sofisticat, drept care o să-l lase pe şoferul său să răspundă.

Despre ştiinţă se poate spune orice, pentru că aproape nimic nu e verificabil la nivelul simţului comun sau a ceea ce cîndva – ehei! – se numea cultură generală. Cînd o crainică TV anunță deraierea unei locomotive și precizează că s-a adus o macara specială să ridice cele o mie de tone, e limpede nu că nu știe cam cît cîntăreşte o locomotivă, ci că habar n-are ce-i aia o tonă.

Fiore miza pe faptul că Tartaglia nu putea rezolva nici o ecuație, neavînd cunoștințele necesare, pe cînd el poate ar fi reușit să dea de capăt la cîteva probleme măcar și ar fi cîștigat astfel competiția.

Îmi aduc aminte cu precizie cînd m-am gîndit prima dată că vreau să fac cercetare: în 1986, după accidentul de la Cernobîl. Eram în clasa a X-a și, deodată, fizica pe care o învățam la școală, ba chiar și biologia, pe care o uram din răsputeri, deveneau ceva cu sens, o activitate importantă și de mare utilitate socială.

În acest amestec fantasmatic, știința devine doar un discurs al puterii manipulative a media, iar revoluțiile sale curg pe bandă. Este probabil cea mai mare trădare a științei: să dea răspunsurile de-a gata.

Acum șase decenii primul satelit începea să orbiteze planeta noastră. Cu patru ani mai devreme, structura moleculară a ADN-ului își dezvăluia secretele. Iar cu nici un deceniu în urmă primul computer modern începuse deja să funcționeze. Energia atomică fusese descoperită și, din păcate, și testată, iar conceptul Big Bang primise deja un nume.

Nici pentru fizicieni nu e simplu să treacă de la un domeniu la altul. Cineva specializat în fizica plasmei, de exemplu, nu știe cu adevărat ce se întîmplă în fizica particulelor, și viceversa. Nu poți cunoaște și nu poți judeca cu adevărat rezultatele din alte domenii, asta e situația. Și e cu atît mai greu pentru publicul larg să înțeleagă ce fac oamenii ăștia și să poată judeca importanța descoperirilor lor.

Cîtă frustrare a produs și încă mai produce credincioșilor teoria evoluţiei a lui Darwin…

Aș putea descrie exemplarele afluente ale acelor îndrăgostiți care își scriau unul altuia, între rîndurile lui tipărite, alte rînduri, alți nori și alte oglinzi, pînă cînd s-au despărțit lăsînd în urmă, sau poate au murit numai, volumele lor nemăsurate, elastice și inutile.

Fără a fi poet, Creția a avut natura unui mare poet: fiindcă a fost la fel de reactiv la poezie ca cei mai mari dintre ei. A vorbit poezia fără să o poată rosti. E un dar enorm acesta – la fel de enorm și de otrăvit ca poezia însăși.

Rareori întîlnesc un autor care să mă contrarieze așa cum o face Petru Creția.

De cele mai multe ori, cînd vine vorba despre România, sintagma cea mai folosită este „aici nu se schimbă niciodată nimic“. Este autosuficiența o trăsătură caracteristică a românului… care „se pricepe la toate“? A devenit un soi de maladie care ne paralizează dorința și capacitatea de a ne dezvolta?

Aroganța medicilor poate fi distructivă, dar și benefică, vindecătoare.

Autosuficiența studentului la Medicină va ucide pacienții medicului în viitor, autosuficiența studentului la Litere va ucide cultura în spiritele elevilor săi viitori, va ucide limba – și, printr-o firească extensie, capacitatea de a gîndi a celor care îl vor avea la catedră.

Fiecare vine cu o serie de traume relaționale și, înainte de a pune accentul pe copil și să-i aplic „rețeta potrivită“, e important să văd de ce mă deranjează un anumit comportament al copilului. Cum reacționau părinții mei cînd eu făceam același lucru?

Poate cel mai ilustrativ personaj este Dan Diaconescu. Care a fost și om de televiziune, dar și proprietar, și care se erija într-un deținător al adevărului absolut, cu personalitatea lui delirantă. Dintre jurnaliștii activi, îmi vine în minte Radu Banciu, care plutește într-un acvariu al propriei personalități și comite greșeli costisitoare pentru că ia amenzi în suită, în special pentru adresări agresive, discriminatorii către grupurile de persoane vulnerabile. Iar faptul că amenzile nu îl opr

„Deduceți meditațiile“ – Asta-i bună, cum adică? Deduc fiscal eșecul sistemului de educație care obligă părinții să-și ducă plozii la meditații dacă vor să ia Bac-ul sau să intre la facultate? Cum vine asta? Nu să facem noi mai degrabă școala să funcționeze decît să legiferăm și să fiscalizăm eșecul ei?

Autosuficiența este un amalgam de nuanțe. Se cuibărește în atitudini care merg de la șmecheria instalatorului pînă la aroganța politicianului. Poate fi motorul unor episoade benigne de obrăznicie, dar poate căpăta implicații maligne asupra unei întregi societăți.

Ce mai reprezintă Miorița acum, dincolo de clișee de tipul „plai mioritic“ și de brand-uri (de restaurante, de băuturi spirtoase, de produse lactate sau nume de ansambluri folclorice)? La școală, Miorița, text clasic, se predă în clasele a VIII-a și a IX-a.

„Poporul român are o mare aplecare și crede în fatalitate, în soartă“, iar „Moartea este o mîndră crăiasă care domnește peste omenirea întreagă și totodată ea este mireasa lumii“.

A se slăbi, voi zice, în continuarea îndemnului lui Marian Papahagi: să lăsăm Miorița (baladă culeasă de romantici, colindă de doliu în Transilvania secolelor trecute, construct identitar al culturii naționale, născut la 1848 și consacrat la 1941 de marele Călinescu etc.) la locul ei, în istoria noastră culturală.

Mi-a transmis o mia/ Că povestea mea,/ Pe vremuri orală,/ Azi se-nvață-n școală.

„Deja s-a ajuns la saturație cu această Miorița. Mă plictiseşte, poate şi pentru că am fost forțată să o învăţ. Acum, că am trecut de această fază, nu mă mai interesează.“

Cred că „fatalismul mioritic“ sună frumos, are o conotație filozofică ce s-a exploatat, dar corect mi se pare „nepăsare mioritică“, căci acolo ne duc zicalele („Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus!“).

Ciobanul condamnat de criminalii pizmași are oi mai multe, mîndre și cornute, și cai învățați, și cîini mai bărbați. Păi, toate astea au o ciudată rezonanță în contemporaneitatea capitalistă. Ca să ajungi ăl mai primul de pe colinele blînde ale lui „deal-vale“ trebuie să te zbați, să muncești, să te descurci.

Există încă și probabil vor mai fi și în viitor români care vor crede/spune că ciobanul mioritic sîntem noi toți, că „mămăliga nu explodează“ (așa cum se spunea la începutul anului 1989 – pentru ca la finalul aceluiași an să fim singura țară ieșită din comunism cu multe victime umane și cu sînge pe un perete de la Tîrgoviște).

Comandă chiar astăzi oaia vorbitoare Miorița, la doar 349 de lei, TVA inclus! Oaia vorbitoare Miorița, un produs 100% românesc, este antidotul perfect pentru singurătate, nesiguranță, paranoia sau plictiseală!

Citiți Dosarul, amintiți-vă și, de ce nu, răspundeți și dumneavoastră la întrebarea anchetei: „Ce nu i-ai spus mamei tale niciodată?“ Ar putea fi un punct de pornire într-o călătorie sentimentală complicată.

O întîlneşti în sălile de aşteptare de la diverse cursuri extra­şcolare: scriere creativă, caligrafie, limbi străine (cel puţin două), teatru de umbre, pictură pe sticlă, balet, pian şi lista poate continua.

Celebrul „cordon ombilical netăiat“. Mamele vin în întîmpinarea nevoilor copilului fără ca acesta să apuce măcar să și le descopere și să și le exprime.

Mă aduce în cîrcă de la prima serbare de grădiniță, cred că sînt la grupa mică și am fost singurul copil care nu purta costumul special.

Cînd i-am plîns lui tata pe umăr și i-am spus că mama nu mi a zis niciodată că mă iubește, tata mi-a răspuns: „Nici mie nu mi-a zis niciodată că mă iubește“.

Muzică dată tare cînd eram mic, Klaus Schul­ze mai încolo, cuvîntul „metafizică“, de care habar n-aveam, aflat pe la 9 ani, multe țipete, frică bolnavă de boală, interdicție de la orice papa bun – dulce, fructe, lapte, dracu-lacu (mai știi cum te păcăleam și beam Pepsi la Neptun fără să știi, și ce scandal făceai cînd aflai?).

Tot ce onorăm noi astăzi ca „business“, tot ce privim cu respect și admirație, poate și cu un pic de invidie, cînd ne uităm spre lumea marilor afaceri, a început prost. Primul economist al lumii, Aristotel, distingea între administrarea casei de către familie, a cetății de către cetățean.