„Sînt mulţi care cred că Soarele se învîrte în jurul Pămîntului“ – interviu cu Vlad ZOGRAFI
V-ați început cariera în fizica atomică, aveți un doctorat la Paris și articole în reviste importante de specialitate. În ce măsură dramaturgul, scriitorul și traducătorul care sînteți astăzi se mai ține la curent cu noile descoperiri științifice?
Prin forța lucrurilor, ocupîndu-mă de colecția de știință de la Editura Humanitas, trebuie să mă țin la curent cu lucrurile care apar, pentru că noi încercăm să publicăm cărți care prezintă publicului larg descoperiri recente. De pildă, acum cîțiva ani am scos o carte despre descoperirea bosonului Higgs, la foarte puțină vreme după ce bosonul a fost găsit în laboratoarele de la CERN. Fiindcă am studiat fizica, e vorba de lucruri care mă interesează și care fac parte din cultura mea. Pentru foarte mulți oameni însă, cultura nu include și cultura științifică.
Știința pare a se depărta tot mai mult de percepția simplă, comună, ea nu se mai ocupă de lucruri intuitive. Cît de mare e problema asta pentru explicarea științei, pentru popularizarea și chiar popularitatea ei?
Asta se întîmplă de peste o sută de ani. De fapt, prima teorie care a șocat simțul comun a fost teoria relativității a lui Einstein. Apoi, teoria cuantică forțează și mai mult imaginația, pentru că e foarte departe de percepțiile noastre curente. Cel puțin în fizică, e clar că intuiția nu mai e o cale de acces către cunoaștere. Dar nu-i mai puțin adevărat că se scriu de ceva vreme cărți adresate publicului larg. De exemplu, George Gamow a scris Minunata lume a domnului Tompkins, o carte pe care am publicat-o și noi la Humanitas, și care încearcă să explice intuitiv, cu imagini și cu povești, anumite noțiuni de relativitate și mecanică cuantică.
Cum explici omului obișnuit că această căutare a bosonului Higgs, de exemplu, este ceva serios și important, și nu e un fel de alergare după cai verzi pe pereți?
Nu e simplu să explici în termeni elementari cum arată lumea la care ai ajuns tu, cercetător fiind. Dar sînt fizicieni, biologi sau matematicieni care scriu cărți adresate unui public mai larg din nevoia de a-și limpezi ei înșiși ideile. E cazul Peisajului cosmic de Leonard Susskind, care și spune în prefață că a scris-o în mare măsură pentru sine. Uneori simți nevoia să ți traduci ție însuți lucrurile complicate pe care le faci, în termeni mai simpli. Dar asta e o practică întîlnită mai ales la americani și englezi.
De multe ori m-am întrebat dacă unele demonstrații matematice ale unor fenomene neintuitive, depărtate de percepția curentă, deși corecte, logice și corelate cu alte demonstrații, nu pot totuși la un moment dat să ajungă să valideze fenomene sau lucruri ireale, care de fapt nici nu există.
Sigur că da, asta e o problemă fundamentală a fizicii în zilele noastre. Spre deosebire de fizică, matematica nu e o știință a naturii, e un construct care explicitează într un anumit sens rațiunea umană. Or, fizica fiind o știință a naturii, predicțiile ei trebuie testate experimental. În momentul în care nu mai ai acces la energiile la care să poți testa experimental, construiești teorii, așa cum poetul face poezii (ăsta e statutul cunoașterii în fizică în momentul ăsta, sînt foarte multe teorii netestate). Ele pot fi frumoase, dar criteriul estetic nu e decisiv. Criteriul estetic funcționează mai curînd a posteriori, adică după ce o teorie e testată, vezi și că e frumoasă. Steven Weinberg, un mare fizician, scrie într-o carte – Visul unei teorii finale – (pe care de asemenea am scos-o la Humanitas) că frumusețea teoriilor fizicii seamănă mai mult cu acea frumusețe din construcția tragediilor antice decît cu frumusețea pe care o percepi în piesele lui Shakespeare. E o frumusețe în care prevalează economia de mijloace, o anumită simplitate, nu complexitatea construcției sau ludicul.
Există ambiguitate chiar și în științele exacte?
Ambiguitatea interpretării. Dar nu există ambiguitate asupra rezultatelor. Interpretezi lucrurile în fel și chip. De pildă, mecanica cuantică are mai multe formulări. De fapt, nu contează cum o formulezi. În momentul în care ai niște rezultate ale calculului, ele sînt aceleași și se află mereu față în față cu rezultatele experimentale. Ăsta e punctul în care lucrurile se leagă. Altminteri, ai o libertate mare de interpretare, e problema ta.
Nu cumva de la aceste interpretări apar și probleme legate de credibilitatea științei, în ultima vreme?
Asta e o problemă delicată. În general, lumea nu știe ce înseamnă o teorie științifică. Aud de foarte multe ori criticat darwinismul pe motiv că e doar o teorie. Păi, a face o teorie e cel mai înalt lucru la care poți aspira în cunoașterea științifică. Dar povestea se încurcă pentru că în limbajul curent există două sensuri ale cuvîntului teorie. Sensul din știință e acela de formă supremă a cunoașterii, în care lucrurile sînt organizate după niște principii din care deduci consecințe și așa mai departe. Sensul mai comun apare atunci cînd spui teoria mea, cum ai zice părerea mea. Adică ceva oarecum arbitrar, subiectiv. Cînd în legătură cu darwinismul e avut în vedere al doilea sens, lucrurile devin de-a dreptul comice. Darwinismul e o teorie științifică minunată, la mai mult de atît nici nu poți spera. Dar cuvintele ne joacă feste. Cred că punctul delicat aici ține de cele trei niveluri la care poate fi privită știința. Primul e acela al metodei științifice. Oamenii care vorbesc despre știință, în general n-au habar de metoda științifică. Al doilea nivel e cel al culturii științifice, care presupune nu numai un număr de cunoștințe, dar și cadrul în care așezi acele cunoștințe. În al treilea rînd, sînt cunoștințele în sine. La ele poți avea acces prin Internet. La Librăria Cișmigiu, acum ceva vreme, am avut parte de o întîmplare nostimă. Era o discuție despre Stephen Hawking și un domn din public a citit un text, așa-zis de fizică. Eram alături de alți fizicieni și am observat că nici o propoziție din acel text nu avea sens. L-am întrebat ce e textul acela, de unde îl are. A răspuns că de pe Internet. Pe Internet sînt foarte multe site-uri, sînt multe texte scrise de oameni care nu știu fizică, sau matematică, sau biologie, sau orice ar fi, nu știu engleză și nu știu română. Și atunci apar asemenea monstruozități, care trec drept informații științifice. Aici n-ai altceva de făcut decît să explici oamenilor că Internetul e o sursă unde găsești lucruri minunate, dar e în aceeași măsură o sursă periculoasă. Eu cred că înainte să ai acces la Internet ar trebui să înveți să judeci critic. Internetul nu te învață să gîndești. El îți oferă un ocean de informații, dar înainte de a avea acces la oceanul ăsta ar trebui să înveți să gîndești. Ăsta e primul pas. E adevărat că, în viața de zi cu zi, foarte puțini oameni folosesc informația că Pămîntul e rotund sau că se învîrte în jurul Soarelui. Pentru publicul larg, lucrurile astea sînt irelevante. Nu te ajută efectiv, dar țin de cultura științifică. Și prin România sînt mulți care cred că Soarele se învîrte în jurul Pămîntului.
Dacă, înainte, oamenii care nu aveau vreo legătură cu știința nici nu erau prea interesați și nu se băgau în astfel de probleme, după apariția Internetului, pare că tot mai mulți asemenea novici vor să ia parte la tot felul de dezbateri, fără să se priceapă deloc.
Asta și pentru că, înainte, cunoștințele la care ajungeai erau prezentate într-o formă discursivă. Gîndirea noastră se articulează numai în măsura în care e expusă la această formă discursivă de prezentare a lucrurilor. Internetul oferă un infinit tablou pointilist. Îți dă niște cunoștințe ca niște pilule mici, care nu se leagă de nimic altceva și care pot fi și otrăvitoare. Oricine poate lua o informație de pe Internet, o poate specula chiar și politic, asta-i altă poveste, și apar monștri. Sînt pe de-o parte șmecherii care se folosesc de asta, și pe de altă parte naivii care cad în capcană. Există o curiozitate în orice om. Dacă și-o satisface folosindu-se numai de tabloul pointilist pe care i-l dă Internetul, fără să aibă un cadru în care să așeze cunoștințele și fără să fie înarmat cu spirit critic, ajunge la enormități.
Lumea beneficiază tot mai mult de rezultatele practice ale științei, dar în același timp apar tot mai mulți indivizi gata să se îndoiască de rezultatele științei. E un paradox?
Sigur, dar trebuie observat că, pe de o parte, ai oamenii care fac cercetare, iar lucrurile pe care le descoperă ei par de-a dreptul ezoterice. Pe de altă parte, vin inginerii care preiau cunoașterea asta și o folosesc creînd obiecte. Tu, la rîndul tău, nu știi ce s-a descoperit, nu știi cum se creează aceste obiecte, dar știi să le folosești, ai un set de instrucțiuni pentru ele. Să luăm exemplul unui calculator. Nimeni nu știe de fapt, în ultimă instanță, ce e în calculator. Pentru că la crearea lui au participat cei care se ocupă de fizica solidului și care au făcut niște calcule ținînd de mecanica cuantică în legătură cu procesele fizice de acolo, pe urmă inginerii au construit hard-ul, iar apoi softiștii și-au făcut jocurile lor matematice, construind o lume virtuală. Calculatorul înglobează toate astea. Dar nu există vreo minte care să le cuprindă pe toate.
Am văzut într-un film documentar cum niște sălbatici aflați în epoca de piatră, descoperiți abia prin anii ’60 (cred) de către lumea civilizată, s-au trezit dintr-odată cu avioane aterizînd pe insula lor. Au pus un avion dezafectat în mijlocul satului și l-au transformat într-un fel de templu. Devenise zeul sau templul lor. Din cauza modului rapid în care se dezvoltă știința și tehnologia, riscăm să ajungem să apară asemenea temple chiar și în interiorul lumii civilizate?
Da, dar pot să apară nu doar temple, ci și diavolul. Riscul ăsta există în permanență. Trebuie spus că, în fizică cel puțin, e tot mai greu să ai acces la rezultatele cunoașterii. Lucrurile astea presupun cunoștințe matematice aprofundate. Nici pentru fizicieni nu e simplu să treacă de la un domeniu la altul. Cineva specializat în fizica plasmei, de exemplu, nu știe cu adevărat ce se întîmplă în fizica particulelor, și viceversa. Nu poți cunoaște și nu poți judeca cu adevărat rezultatele din alte domenii, asta e situația. Și e cu atît mai greu pentru publicul larg să înțeleagă ce fac oamenii ăștia și să poată judeca importanța descoperirilor lor. Și atunci, nu ai decît să te bazezi pe verdictul acelor puțini specialiști din domeniu. E o chestiune care ține de încredere. De fapt, e încrederea în aplicarea corectă a metodei științifice.
a consemnat Andrei MANOLESCU
Foto: wikimedia commons, adevarul.ro
