Rochia de dantelă

Violeta BELEGANTE
Publicat în Dilema Veche nr. 685 din 6-12 aprilie 2017
Rochia de dantelă jpeg

Într-o după-amiază de vară, într-o curte cu multă verdeață, o fetiță îmbrăcată într-o rochie frumoasă de dantelă, mult prea mare pentru corpul ei, privește serioasă către obiectivul unui aparat foto. Poartă rochia unei femei, faldurile ating pămîntul, deși stă cocoțată pe o pereche de pantofi cu toc cu cinci numere mai mari. Emoționată, fetița ține pe după umeri o femeie tînără, care acceptă convenția și stă ghemuită, aproape pe vine, ca și cînd ea ar fi copilul din fața aparatului de fotografiat. În această poziție, femeia îi ajunge fetiței pînă aproape de umăr și zîmbește larg, cu ochii mijiți din cauza soarelui puternic.

Știi, mamă, au trecut mai bine de trei decenii de la fotografia noastră. Am pierdut-o, din păcate. În dulapul meu, pe un umeraș de lemn, a rămas, însă, rochia de dantelă cu volane, preferata mea dintre toate rochiile „împrumutate“ de la tine. Și, deși mi-a venit bine ca măsură încă din adolescență, nu am mai purtat-o niciodată de atunci, pentru că m-am simțit sugrumată de dantelele ei. Dar nu m-am îndurat să scap de ea ori să o transform. M-am întrebat, firește, ce proces misterios a topit emoția cu care am îmbrăcat o în copilărie.

Revelația a venit întîmplător, în timp ce mă uitam la imaginile piesei „Photograph“, a lui Ed Sheeran. Dincolo de partea peste măsură de idilică, mi-am dat seama că vorbește despre dragostea și emoția ascunse în lucrurile pe care le purtăm la un moment dat. Și care sînt capabile să păstreze, ori chiar să reconstituie, sentimente și stări. Și să le pună într-o altă lumină. Cînd am pozat atunci, îmbrăcată cu rochia ta, m-am pus de fapt în locul tău, dragă mamă. Nu știu cum ai perceput tu schimbul de roluri, dar, dincolo de stranietatea lui, pentru cîteva clipe eu ți-am luat locul. Nu am mai fost fetița răzgîiată, atît de avidă de atenție și afecțiune.

Mă întreb acum dacă de-a lungul anilor am fi făcut exercițiul ăsta mai des, să ne imaginăm cum ar fi dacă am fi în locul celeilalte, măcar pentru cîteva momente, cum ar fi fost relația noastră. Poate că nu ne-am mai fi înstrăinat de atîtea ori, poate că perspectivele noastre asupra vieții sau asupra unor alegeri s-ar fi apropiat. Aș fi înțeles, poate, din timp că iubirea nu trăiește doar în vorbe, în declarații și îmbrățișări, că viața nu e decît arareori ca în imaginile idilice cîntate de Ed Sheeran, că te aduce uneori în zone în care nu mai știi cum sau nu mai poți ori nu mai ai resurse să exprimi ceea ce simți.

Poate că nu aș mai fi resimțit atît de puternic sentimentul de abandon atunci cînd tu și tata v-ați mutat pentru o vreme, în copilăria mea, într-o margine de țară și de lume, ca-ntr-un exil, lăsîndu-mă în grija bunicilor. Mi-ar fi fost poate, mai simplu, să înțeleg că, în acele vremuri, nu a existat șansa să alegeți altceva și, mai ales, că asta nu a însemnat că nu mă mai iubiți. Îmi amintesc că, urcată de bunici în trenul care mă ducea din timp în timp spre locul acela, eram confuză, nu puteam să aleg, la rîndul meu. Nu mă puteam decide nici cînd să bocesc mai tare. Cînd urcam în tren să vin la tine sau cînd mă întorceam.

Sau poate că nu m-aș mai fi simțit trimisă în surghiun, cîțiva ani mai tîrziu, de data asta în trenul care mă ducea la școala severă dintr-un oraș de provincie, liceul-internat supranumit și școala de maici. Din nou, mi-ar fi fost poate mai ușor să înțeleg că la momentul acela n-a fost o altă cale mai bună de urmat pentru educația mea.

Poate că exercițiul ăsta de empatie ne ar fi pus în mînă cheia de acces la ceea ce simte cealaltă, ne-ar fi ținut mai aproape. Vorbele nu ne-au ajutat prea mult de-a lungul timpului, dar în locul unor cuvinte potrivite, a unor declarații de iubire, ai pus alte gesturi – lucrușoarele trudite, făcute pe tăcute, doar pentru mine, dragă mamă. Nenumăratele și bogatele pachete de mîncare, pregătite cu o grijă nesfîrșită și ambalate atent, trimise la internat lună după lună, anotimp după anotimp, an după an. Ele n-au încetat niciodată să ajungă la fetița prea mare, așezată de mult la casa ei. Le-am primit tot timpul ca pe cel mai normal lucru. Cea mai bună zacuscă din lume ai pregătit-o pentru mine, copilul care a fugit și n-a mai crescut. N-a mai contat ce vîrstă aveam, ea a ținut de multe ori loc de declarații de încurajare și de mîngîieri.

Dragă mamă, am probat din nou rochia ta. Materialul ei parcă nu mă mai strînge. Încerc din nou să îmi amintesc de fetița îmbrăcată cu ea și de cît de aproape a fost de tine atunci. Cred că drumul nostru a început din acel moment și că tot acolo ar trebui să ajungă. Nu e simplu. Dar iubirea poate vorbi în mai multe feluri. Limbajul apropierii sau al reapropierii nu e uniform. Și capătă noi chipuri și se transformă și crește, cu toate poticnelile, ca într-o piesă care se rescrie odată cu vîrstele. Și nu seamănă tot timpul cu lumea idilică cîntată de Ed Sheeran în piesa lui. 

Violeta Belegante este jurist.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.