Rochia de dantelă
Într-o după-amiază de vară, într-o curte cu multă verdeață, o fetiță îmbrăcată într-o rochie frumoasă de dantelă, mult prea mare pentru corpul ei, privește serioasă către obiectivul unui aparat foto. Poartă rochia unei femei, faldurile ating pămîntul, deși stă cocoțată pe o pereche de pantofi cu toc cu cinci numere mai mari. Emoționată, fetița ține pe după umeri o femeie tînără, care acceptă convenția și stă ghemuită, aproape pe vine, ca și cînd ea ar fi copilul din fața aparatului de fotografiat. În această poziție, femeia îi ajunge fetiței pînă aproape de umăr și zîmbește larg, cu ochii mijiți din cauza soarelui puternic.
Știi, mamă, au trecut mai bine de trei decenii de la fotografia noastră. Am pierdut-o, din păcate. În dulapul meu, pe un umeraș de lemn, a rămas, însă, rochia de dantelă cu volane, preferata mea dintre toate rochiile „împrumutate“ de la tine. Și, deși mi-a venit bine ca măsură încă din adolescență, nu am mai purtat-o niciodată de atunci, pentru că m-am simțit sugrumată de dantelele ei. Dar nu m-am îndurat să scap de ea ori să o transform. M-am întrebat, firește, ce proces misterios a topit emoția cu care am îmbrăcat o în copilărie.
Revelația a venit întîmplător, în timp ce mă uitam la imaginile piesei „Photograph“, a lui Ed Sheeran. Dincolo de partea peste măsură de idilică, mi-am dat seama că vorbește despre dragostea și emoția ascunse în lucrurile pe care le purtăm la un moment dat. Și care sînt capabile să păstreze, ori chiar să reconstituie, sentimente și stări. Și să le pună într-o altă lumină. Cînd am pozat atunci, îmbrăcată cu rochia ta, m-am pus de fapt în locul tău, dragă mamă. Nu știu cum ai perceput tu schimbul de roluri, dar, dincolo de stranietatea lui, pentru cîteva clipe eu ți-am luat locul. Nu am mai fost fetița răzgîiată, atît de avidă de atenție și afecțiune.
Mă întreb acum dacă de-a lungul anilor am fi făcut exercițiul ăsta mai des, să ne imaginăm cum ar fi dacă am fi în locul celeilalte, măcar pentru cîteva momente, cum ar fi fost relația noastră. Poate că nu ne-am mai fi înstrăinat de atîtea ori, poate că perspectivele noastre asupra vieții sau asupra unor alegeri s-ar fi apropiat. Aș fi înțeles, poate, din timp că iubirea nu trăiește doar în vorbe, în declarații și îmbrățișări, că viața nu e decît arareori ca în imaginile idilice cîntate de Ed Sheeran, că te aduce uneori în zone în care nu mai știi cum sau nu mai poți ori nu mai ai resurse să exprimi ceea ce simți.
Poate că nu aș mai fi resimțit atît de puternic sentimentul de abandon atunci cînd tu și tata v-ați mutat pentru o vreme, în copilăria mea, într-o margine de țară și de lume, ca-ntr-un exil, lăsîndu-mă în grija bunicilor. Mi-ar fi fost poate, mai simplu, să înțeleg că, în acele vremuri, nu a existat șansa să alegeți altceva și, mai ales, că asta nu a însemnat că nu mă mai iubiți. Îmi amintesc că, urcată de bunici în trenul care mă ducea din timp în timp spre locul acela, eram confuză, nu puteam să aleg, la rîndul meu. Nu mă puteam decide nici cînd să bocesc mai tare. Cînd urcam în tren să vin la tine sau cînd mă întorceam.
Sau poate că nu m-aș mai fi simțit trimisă în surghiun, cîțiva ani mai tîrziu, de data asta în trenul care mă ducea la școala severă dintr-un oraș de provincie, liceul-internat supranumit și școala de maici. Din nou, mi-ar fi fost poate mai ușor să înțeleg că la momentul acela n-a fost o altă cale mai bună de urmat pentru educația mea.
Poate că exercițiul ăsta de empatie ne ar fi pus în mînă cheia de acces la ceea ce simte cealaltă, ne-ar fi ținut mai aproape. Vorbele nu ne-au ajutat prea mult de-a lungul timpului, dar în locul unor cuvinte potrivite, a unor declarații de iubire, ai pus alte gesturi – lucrușoarele trudite, făcute pe tăcute, doar pentru mine, dragă mamă. Nenumăratele și bogatele pachete de mîncare, pregătite cu o grijă nesfîrșită și ambalate atent, trimise la internat lună după lună, anotimp după anotimp, an după an. Ele n-au încetat niciodată să ajungă la fetița prea mare, așezată de mult la casa ei. Le-am primit tot timpul ca pe cel mai normal lucru. Cea mai bună zacuscă din lume ai pregătit-o pentru mine, copilul care a fugit și n-a mai crescut. N-a mai contat ce vîrstă aveam, ea a ținut de multe ori loc de declarații de încurajare și de mîngîieri.
Dragă mamă, am probat din nou rochia ta. Materialul ei parcă nu mă mai strînge. Încerc din nou să îmi amintesc de fetița îmbrăcată cu ea și de cît de aproape a fost de tine atunci. Cred că drumul nostru a început din acel moment și că tot acolo ar trebui să ajungă. Nu e simplu. Dar iubirea poate vorbi în mai multe feluri. Limbajul apropierii sau al reapropierii nu e uniform. Și capătă noi chipuri și se transformă și crește, cu toate poticnelile, ca într-o piesă care se rescrie odată cu vîrstele. Și nu seamănă tot timpul cu lumea idilică cîntată de Ed Sheeran în piesa lui.
Violeta Belegante este jurist.
