Nu vreau să-l uit

Gabriel LIICEANU
Publicat în Dilema Veche nr. 688 din 27 aprilie – 3 mai 2017
Nu vreau să l uit jpeg

Îmi e din ce în ce mai dor de Petru Creţia. Omul acesta, care era capabil să coboare în viaţă cît mai jos, pentru a fi sigur că nu are să-i scape nici unul dintre abisurile ei de abjecţie, se ridica cu o nemaipomenită uşurinţă către tot ce era mai pur. Ai fi zis că, pentru a ajunge-n vîrf, avea nevoie să bată pe treapta cea mai de jos a căderii. „Jos“-ul îl catapulta. De aceea, tot ce era înalt în el era excesiv. Scria sublim dintr-o urgenţă a compensării. Părea că experimentase toate viciile, pentru a putea vorbi cu competenţă despre virtute.

Putea simţi orice şi putea gîndi orice. Ştia tot, citise tot. În greacă, latină, engleză, franceză, italiană. Cînd scria despre contingenţă, despre libertate sau despre etic, gîndea ca un profesionist, deşi nu-i frecventase în mod sistematic pe filozofi. Şi totuşi cîndva, pesemne într-o altă viaţă, îi citise şi pe ei. Cînd scria despre Homer, Platon, Dante, Shakespeare sau Eminescu, despre cei mari pe care îi iubea, se muta cu toată fiinţa lui în universul lor. Toată viaţa s-a pregătit pentru întîlnirea cu ei. De altfel, cam tot ce a scris important se îngrămădeşte în anii lui tîrzii, cînd a căpătat certitudinea că se familiarizase, uzîndu-le între timp, cu toate resorturile vieţii. De aceea interpretările lui la marii scriitori sînt sapienţiale, şi nu culturale. Vorbea, cu ajutorul celor foarte mari, despre el însuşi, iar despre ei, cu tot ce învăţase despre viaţă pe cont propriu.

Aşezat undeva între Noica şi noi, nemaiputînd fi învăţăcel, dar nu încă maestru, a plecat lăsîndu-mă cu regretul că n-am luat de la el tot ce-ar fi vrut să-mi ofere. Îmi reproşez că n-am ştiut să profit pînă la capăt de nevoia lui de a mă fi iubit. A rămas fratele meu mai mare, pe care, de la nivelul răsfăţurilor sau răzgîielilor mele, îl puteam lua uneori peste picior. Şi totuşi, era un frate vitreg, pentru că spiritul lui critic şi un anumit orgoliu filologic nu-i îngăduiau să-l recunoască pe Noica drept părinte.

Inteligenţa lui era incisivă: tăia gînduri care, deja despicate, păreau să nu mai suporte o nouă diviziune. În ce şcoli o şlefuise? Nu studiase în nici o universitate celebră şi nu avusese maeştri. Totul se născuse miraculos, printr-un soi de partenogeneză culturală. Avea ceva suveran în conducerea unui gînd către imprevizibilul deznodămîntului său.

A mai fost şi un mare seducător. Dar nu o făcea trăgîndu-te pe un drum al lui, ci, prin altă formă de iubire, intrînd cu voioşie pe cel pe care te găsea. Însă odată venit lîngă tine, termina prin a te lua de mînă şi a deschide, el mai departe, calea pe care te aflai.

Minţea copios. De fapt inventa, ca şi cum viaţa pe care o avea îl plictisea şi trebuia să născocească în permanenţă altele mai palpitante. Cînd îi dădeai pe faţă minciunile nu se supăra, nici nu bătea în retragere, ci lua minciuna dovedită ca un punct de plecare către o minciună nouă. Credea atît de mult în propriile lui născociri, încît îşi făcea un punct de onoare din a nu le recunoaşte niciodată ca atare. Ar fi fost un mare romancier, pentru că nu avea scrupule în a imagina orice.

Aş vrea să adaug ceva despre contrastul care exista la el între felul de a se îmbrăca şi cel de a locui. Era oarecum sclivisit. A locuit o vreme la mine şi mă uimea să văd că se pregătea să ia micul dejun, apoi să-nceapă ziua de lucru la masa de scris, îmbrăcat întotdeauna în costum şi cravată. Îşi făcea îndelung toaleta şi, nu ştiu de ce, mi se părea, pornind poate de la pieptănătura lui îngrijită, cu cărare pe o parte şi cu părul aproape lins, că avea ceva din silueta pedantă a unui castor. Făcea parte dintre oamenii care purtau cu ştaif chiar şi costumele obosite sau nearătoase. N-a avut niciodată bani (care dintre noi ar fi putut avea în perioada aceea?), şi totuşi reuşea să lase impresia, după felul ţanţoş şi demn cu care apărea în lume, de om cîndva avut, de aristocrat scăpătat.

Nu ştiu de ce, dar mi-am imaginat întotdeauna că între stilul vestimentar al cuiva şi felul său de a locui există o legătură. O asemenea legătură nu exista în cazul lui Petru Creţia. De fapt, cred că îi era indiferent dacă ar fi avut la dispoziţie un apartament în toată regula sau o simplă chilie. Cred, totuşi, că avea o înclinaţie către poduri şi mansarde şi că îl atrăgea tipul de cameră monahală, care se rezumă la obiectele esenţiale ale locuirii, patul, masa şi un raft pentru cărţi. Însă oriunde ar fi stat, fie şi în cel mai umil spaţiu, aducea cu sine stilul acela pe care l-am numit „sclivisit“ şi care consta într-o pedanterie a organizării pe spaţii mici, începînd cu propria persoană şi terminînd cu cei cîţiva metri din jurul său. Împingea obsesia alinierii obiectelor atît de departe – pixurile, gumele, ascuţitorile, riglele, cutiuţele cu fişe, foile de hîrtie, dicţionarele erau dispuse pe masă sub forma unor mici trupe gata oricînd să se pună în mişcare –, încît un psihiatru l ar fi încadrat lesne în categoria anancaştilor. Din aceeaşi nevoie de ordine exterioară perpetuă, care era, neîndoielnic, menită să ascundă şi să compenseze dezordinea suferitoare a sufletului său, făcea parte şi domolirea zgomotelor unei case. Năzuia să locuiască într-o linişte perfectă. Pîndea zgomotele pentru a le veni de hac. Principalul lui duşman erau uşile care scîrţîie. Lipsind eu într-un week-end de acasă – locuia, cum am spus, la mine pentru cîteva săptămîni –, nu mică mi-a fost mirarea cînd, la întoarcere, odată intrat în vestibul, apoi în prima cameră, m-au întîmpinat, întinse pe jos, ca secerate de o uriaşă furtună, uşile apartamentului. Fuseseră toate demontate, iar Petru, cu un aer absorbit şi conştiincios, ungea cu vaselină arămie, pe care o scotea ceremonios dintr-o cutie de tablă cu ajutorul unei aşchii de lemn, balamalele astfel eliberate.

Îi plăceau locurile promiscue, mai cu seamă cîrciumile de cartier, cu ciment murdar pe jos, cu miros de bere stătută, cu ospătăriţe şleampete şi soioase, cu proletari zgomotoşi, cu fum de ţigară să l tai cu cuţitul, cu înjurături peste mese. Acolo se retrăgea, la o masă sordidă, cu un păhărel de votcă ordinară alături, pe care, la răstimpuri, îl golea mecanic, cu mişcări de manechin, în timp ce citea Croce, Emilio Cecchi sau Eliot.

Era plin de ciudăţenii. Dacă te vedea luînd un medicament, te ruga să-i dai şi lui „să guste“ o pastilă, pe care, dacă te n-voiai, o înghiţea închizînd ochii şi dînd capul, scurt, pe spate. Declara apoi că e „bună“. Într-o dimineaţă, venind la mine să lucrăm, mi-a spus că noaptea dormise în cadă, îmbrăcat în palton şi cu o pernă sub cap, şi asta pentru că avusese musafiri şi le lăsase lor dormitorul. A ţinut să mă asigure că în cada de baie se doarme excelent şi că ar merita să-ncerc odată.

Despre profesoratul lui la Facultatea de Limbi Clasice şi despre felul unic în care „se juca“ cu morfologia şi semantica greacă am scris cu altă ocazie. Aici aş adăuga doar că se pregătea pentru fiecare curs sau seminar asemeni unui actor care intră în scenă şi care ştie că în lumina rampei nu poţi apărea oricum. Aş mai putea spune că se purta asemeni unui samurai, care, potrivit codului bushido, nu avea voie să iasă niciodată în public fără o ţinută ireproşabilă, iar faţa lui trebuia să aibă tot timpul prospeţimea florii de cireş, pentru atingerea acestui scop, la nevoie, spunea codul, putînd fi folosit şi fardul. L-am văzut uneori, înainte de a intra în sala de curs, îndepărtîndu-şi cearcănele cu o urmă discretă de pudră şi de aici, cred, asocierea care s-a făcut de-atunci în mintea mea între meseria de profesor şi cea de actor. Intra în amfiteatru asemeni lui Laurence Olivier pe terasa castelului din Elsinor. Ca şi prima lui soţie, Gabriela Creţia, o femeie de-o mare frumuseţe şi o profesionistă desăvîrşită, colegă cu el la Clasice, avea o imagine foarte înaltă despre sacerdoţiul didactic. Slujeau amîndoi de la catedră cu semeţie şi ştaif. Cultura rostirii cuvîntului era esenţială pentru el şi de aceea nu e de mirare că, mai tîrziu, a ajuns să citească la radio, ca un actor de clasă, reconstituite de el însuşi, sonetele lui Eminescu.

De unde apăruse acest om, care în viaţa lui de zi cu zi putea pendula fără încetare pe un spectru ce acoperea condiţia umană în toată amploarea ei, nelă-sîndu-te să ştii niciodată dacă în clipa următoare te vei întîlni cu un clochard sau cu un prinţ, cu cel umil sau cu semeţul din el, cu cel hîrşit prin catacombele vieţii sau cu spiritul înalt, apt de severe geometrii morale? Dacă, în acest etern travesti, purtarea lui nu putea fi dinainte ghicită, judecata, în schimb, rămînea totdeauna neclintită şi mergea întotdeauna, fără abatere, la ţintă. I-am povestit odată cum am fost chemat la conducerea Academiei – urma să plec din Institutul de Filozofie şi să trec la cel de Istorie a Artei –, pentru a mi se propune să devin membru de partid. M-a întrebat, fără nuanţă în glas, ce am făcut. I-am spus c am refuzat. Şi atunci am auzit vorba aceea pe care am trecut-o apoi şi altora, rostită ca unul dintre marile comandamente ale vieţii: „Nu se intră într-un partid a cărui istorie e pătată de sînge.“ Nu respecta morala în sensul ei filistin obişnuit, dar micile lui texte pe teme morale au frumuseţea unui cod sau a unui îndreptar de viaţă.

Era cu totul conştient de calitatea excepţională a minţii sale. Dar, aşa cum astăzi este total ignorat, în timpul vieţii n-a fost niciodată onorat pe măsură. Şi asta nici măcar atunci cînd numele său s-a confundat cu clasicismul culturii sau cu cel al editorului en titre al manuscriselor eminesciene. Înţelesese, cred, că împărtăşea soarta dintotdeauna a intelectualului de rasă confruntat cu standarde ale vedetismului cultural pe care poate că, în secret, şi le dorea, dar pe care, prin sobrietatea minţii sale, el nu le putea atinge. Nu înseamnă că n a suferit. Ştia că ne domină pe toţi prin ştiinţa lui de carte, poate prin sensibilitate, oricum prin nebunie existenţială şi, desigur, prin felul nespus de nobil în care folosea limba. 

(fragment din prefaţa volumului de eseuri Ahile sau Despre forma absolută a prieteniei & Ariel sau Despre forma pură a libertăţii de Petru Creţia, Humanitas, 2009) 

Gabriel Liiceanu este scriitor.

Foto: Imre Toth

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Sentință exemplară în cazul unui șofer care a dat intenționat cu mașina de lux peste mai mulți polițiști
Doi polițiști din Argeș au fost loviţi, cu intenție, de un șofer care s-a urcat la volan deși avea permisul de conducere suspendat. Bărbatul a pus în pericol viața agenților și a celor trei copii minori ai săi, aflați în mașină în momentul producerii incidentului.
image
image
A murit procurorul român cu cea mai mare vechime în magistratură. Încă era în activitate
Pavel Palcu, procurorul arădean cu cea mai mare vechime în magistratură din România a murit, astăzi, 15 aprilie, într-un centru de recuperare medicală din Bucureşti.

HIstoria.ro

image
„Monstruoasa coaliție”, Cuza și francmasonii, în „Historia” de aprilie
De ce au ales adversarii lui Cuza să-l răstoarne de la putere? Care a fost rolul masoneriei în acest proces? Este apartenenţa lui Cuza la masonerie confirmată documentar?
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.