Nu vreau să-l uit

Îmi e din ce în ce mai dor de Petru Creţia. Omul acesta, care era capabil să coboare în viaţă cît mai jos, pentru a fi sigur că nu are să-i scape nici unul dintre abisurile ei de abjecţie, se ridica cu o nemaipomenită uşurinţă către tot ce era mai pur. Ai fi zis că, pentru a ajunge-n vîrf, avea nevoie să bată pe treapta cea mai de jos a căderii. „Jos“-ul îl catapulta. De aceea, tot ce era înalt în el era excesiv. Scria sublim dintr-o urgenţă a compensării. Părea că experimentase toate viciile, pentru a putea vorbi cu competenţă despre virtute.

Putea simţi orice şi putea gîndi orice. Ştia tot, citise tot. În greacă, latină, engleză, franceză, italiană. Cînd scria despre contingenţă, despre libertate sau despre etic, gîndea ca un profesionist, deşi nu-i frecventase în mod sistematic pe filozofi. Şi totuşi cîndva, pesemne într-o altă viaţă, îi citise şi pe ei. Cînd scria despre Homer, Platon, Dante, Shakespeare sau Eminescu, despre cei mari pe care îi iubea, se muta cu toată fiinţa lui în universul lor. Toată viaţa s-a pregătit pentru întîlnirea cu ei. De altfel, cam tot ce a scris important se îngrămădeşte în anii lui tîrzii, cînd a căpătat certitudinea că se familiarizase, uzîndu-le între timp, cu toate resorturile vieţii. De aceea interpretările lui la marii scriitori sînt sapienţiale, şi nu culturale. Vorbea, cu ajutorul celor foarte mari, despre el însuşi, iar despre ei, cu tot ce învăţase despre viaţă pe cont propriu.

Aşezat undeva între Noica şi noi, nemaiputînd fi învăţăcel, dar nu încă maestru, a plecat lăsîndu-mă cu regretul că n-am luat de la el tot ce-ar fi vrut să-mi ofere. Îmi reproşez că n-am ştiut să profit pînă la capăt de nevoia lui de a mă fi iubit. A rămas fratele meu mai mare, pe care, de la nivelul răsfăţurilor sau răzgîielilor mele, îl puteam lua uneori peste picior. Şi totuşi, era un frate vitreg, pentru că spiritul lui critic şi un anumit orgoliu filologic nu-i îngăduiau să-l recunoască pe Noica drept părinte.

Inteligenţa lui era incisivă: tăia gînduri care, deja despicate, păreau să nu mai suporte o nouă diviziune. În ce şcoli o şlefuise? Nu studiase în nici o universitate celebră şi nu avusese maeştri. Totul se născuse miraculos, printr-un soi de partenogeneză culturală. Avea ceva suveran în conducerea unui gînd către imprevizibilul deznodămîntului său.

A mai fost şi un mare seducător. Dar nu o făcea trăgîndu-te pe un drum al lui, ci, prin altă formă de iubire, intrînd cu voioşie pe cel pe care te găsea. Însă odată venit lîngă tine, termina prin a te lua de mînă şi a deschide, el mai departe, calea pe care te aflai.

Minţea copios. De fapt inventa, ca şi cum viaţa pe care o avea îl plictisea şi trebuia să născocească în permanenţă altele mai palpitante. Cînd îi dădeai pe faţă minciunile nu se supăra, nici nu bătea în retragere, ci lua minciuna dovedită ca un punct de plecare către o minciună nouă. Credea atît de mult în propriile lui născociri, încît îşi făcea un punct de onoare din a nu le recunoaşte niciodată ca atare. Ar fi fost un mare romancier, pentru că nu avea scrupule în a imagina orice.

Aş vrea să adaug ceva despre contrastul care exista la el între felul de a se îmbrăca şi cel de a locui. Era oarecum sclivisit. A locuit o vreme la mine şi mă uimea să văd că se pregătea să ia micul dejun, apoi să-nceapă ziua de lucru la masa de scris, îmbrăcat întotdeauna în costum şi cravată. Îşi făcea îndelung toaleta şi, nu ştiu de ce, mi se părea, pornind poate de la pieptănătura lui îngrijită, cu cărare pe o parte şi cu părul aproape lins, că avea ceva din silueta pedantă a unui castor. Făcea parte dintre oamenii care purtau cu ştaif chiar şi costumele obosite sau nearătoase. N-a avut niciodată bani (care dintre noi ar fi putut avea în perioada aceea?), şi totuşi reuşea să lase impresia, după felul ţanţoş şi demn cu care apărea în lume, de om cîndva avut, de aristocrat scăpătat.

Nu ştiu de ce, dar mi-am imaginat întotdeauna că între stilul vestimentar al cuiva şi felul său de a locui există o legătură. O asemenea legătură nu exista în cazul lui Petru Creţia. De fapt, cred că îi era indiferent dacă ar fi avut la dispoziţie un apartament în toată regula sau o simplă chilie. Cred, totuşi, că avea o înclinaţie către poduri şi mansarde şi că îl atrăgea tipul de cameră monahală, care se rezumă la obiectele esenţiale ale locuirii, patul, masa şi un raft pentru cărţi. Însă oriunde ar fi stat, fie şi în cel mai umil spaţiu, aducea cu sine stilul acela pe care l-am numit „sclivisit“ şi care consta într-o pedanterie a organizării pe spaţii mici, începînd cu propria persoană şi terminînd cu cei cîţiva metri din jurul său. Împingea obsesia alinierii obiectelor atît de departe – pixurile, gumele, ascuţitorile, riglele, cutiuţele cu fişe, foile de hîrtie, dicţionarele erau dispuse pe masă sub forma unor mici trupe gata oricînd să se pună în mişcare –, încît un psihiatru l ar fi încadrat lesne în categoria anancaştilor. Din aceeaşi nevoie de ordine exterioară perpetuă, care era, neîndoielnic, menită să ascundă şi să compenseze dezordinea suferitoare a sufletului său, făcea parte şi domolirea zgomotelor unei case. Năzuia să locuiască într-o linişte perfectă. Pîndea zgomotele pentru a le veni de hac. Principalul lui duşman erau uşile care scîrţîie. Lipsind eu într-un week-end de acasă – locuia, cum am spus, la mine pentru cîteva săptămîni –, nu mică mi-a fost mirarea cînd, la întoarcere, odată intrat în vestibul, apoi în prima cameră, m-au întîmpinat, întinse pe jos, ca secerate de o uriaşă furtună, uşile apartamentului. Fuseseră toate demontate, iar Petru, cu un aer absorbit şi conştiincios, ungea cu vaselină arămie, pe care o scotea ceremonios dintr-o cutie de tablă cu ajutorul unei aşchii de lemn, balamalele astfel eliberate.

Îi plăceau locurile promiscue, mai cu seamă cîrciumile de cartier, cu ciment murdar pe jos, cu miros de bere stătută, cu ospătăriţe şleampete şi soioase, cu proletari zgomotoşi, cu fum de ţigară să l tai cu cuţitul, cu înjurături peste mese. Acolo se retrăgea, la o masă sordidă, cu un păhărel de votcă ordinară alături, pe care, la răstimpuri, îl golea mecanic, cu mişcări de manechin, în timp ce citea Croce, Emilio Cecchi sau Eliot.

Era plin de ciudăţenii. Dacă te vedea luînd un medicament, te ruga să-i dai şi lui „să guste“ o pastilă, pe care, dacă te n-voiai, o înghiţea închizînd ochii şi dînd capul, scurt, pe spate. Declara apoi că e „bună“. Într-o dimineaţă, venind la mine să lucrăm, mi-a spus că noaptea dormise în cadă, îmbrăcat în palton şi cu o pernă sub cap, şi asta pentru că avusese musafiri şi le lăsase lor dormitorul. A ţinut să mă asigure că în cada de baie se doarme excelent şi că ar merita să-ncerc odată.

Despre profesoratul lui la Facultatea de Limbi Clasice şi despre felul unic în care „se juca“ cu morfologia şi semantica greacă am scris cu altă ocazie. Aici aş adăuga doar că se pregătea pentru fiecare curs sau seminar asemeni unui actor care intră în scenă şi care ştie că în lumina rampei nu poţi apărea oricum. Aş mai putea spune că se purta asemeni unui samurai, care, potrivit codului bushido, nu avea voie să iasă niciodată în public fără o ţinută ireproşabilă, iar faţa lui trebuia să aibă tot timpul prospeţimea florii de cireş, pentru atingerea acestui scop, la nevoie, spunea codul, putînd fi folosit şi fardul. L-am văzut uneori, înainte de a intra în sala de curs, îndepărtîndu-şi cearcănele cu o urmă discretă de pudră şi de aici, cred, asocierea care s-a făcut de-atunci în mintea mea între meseria de profesor şi cea de actor. Intra în amfiteatru asemeni lui Laurence Olivier pe terasa castelului din Elsinor. Ca şi prima lui soţie, Gabriela Creţia, o femeie de-o mare frumuseţe şi o profesionistă desăvîrşită, colegă cu el la Clasice, avea o imagine foarte înaltă despre sacerdoţiul didactic. Slujeau amîndoi de la catedră cu semeţie şi ştaif. Cultura rostirii cuvîntului era esenţială pentru el şi de aceea nu e de mirare că, mai tîrziu, a ajuns să citească la radio, ca un actor de clasă, reconstituite de el însuşi, sonetele lui Eminescu.

De unde apăruse acest om, care în viaţa lui de zi cu zi putea pendula fără încetare pe un spectru ce acoperea condiţia umană în toată amploarea ei, nelă-sîndu-te să ştii niciodată dacă în clipa următoare te vei întîlni cu un clochard sau cu un prinţ, cu cel umil sau cu semeţul din el, cu cel hîrşit prin catacombele vieţii sau cu spiritul înalt, apt de severe geometrii morale? Dacă, în acest etern travesti, purtarea lui nu putea fi dinainte ghicită, judecata, în schimb, rămînea totdeauna neclintită şi mergea întotdeauna, fără abatere, la ţintă. I-am povestit odată cum am fost chemat la conducerea Academiei – urma să plec din Institutul de Filozofie şi să trec la cel de Istorie a Artei –, pentru a mi se propune să devin membru de partid. M-a întrebat, fără nuanţă în glas, ce am făcut. I-am spus c am refuzat. Şi atunci am auzit vorba aceea pe care am trecut-o apoi şi altora, rostită ca unul dintre marile comandamente ale vieţii: „Nu se intră într-un partid a cărui istorie e pătată de sînge.“ Nu respecta morala în sensul ei filistin obişnuit, dar micile lui texte pe teme morale au frumuseţea unui cod sau a unui îndreptar de viaţă.

Era cu totul conştient de calitatea excepţională a minţii sale. Dar, aşa cum astăzi este total ignorat, în timpul vieţii n-a fost niciodată onorat pe măsură. Şi asta nici măcar atunci cînd numele său s-a confundat cu clasicismul culturii sau cu cel al editorului en titre al manuscriselor eminesciene. Înţelesese, cred, că împărtăşea soarta dintotdeauna a intelectualului de rasă confruntat cu standarde ale vedetismului cultural pe care poate că, în secret, şi le dorea, dar pe care, prin sobrietatea minţii sale, el nu le putea atinge. Nu înseamnă că n a suferit. Ştia că ne domină pe toţi prin ştiinţa lui de carte, poate prin sensibilitate, oricum prin nebunie existenţială şi, desigur, prin felul nespus de nobil în care folosea limba. 

(fragment din prefaţa volumului de eseuri Ahile sau Despre forma absolută a prieteniei & Ariel sau Despre forma pură a libertăţii de Petru Creţia, Humanitas, 2009) 

Gabriel Liiceanu este scriitor.

Foto: Imre Toth