Ştiinţa credinţei şi credinţa ştiinţei
Știu și cred sau cred și știu a fost și este o dilemă a teologiei. Premerge cunoașterea credinței sau credința cunoașterii-? Știu ce să cred sau cred ce să știu este o dilemă diacronică a științei. Cum își poate depăși știința propria limită împăcîndu-se cu credința? Voi încerca în acest scurt expozeu să-mi răspund, ca să vă răspund, în așa fel încît să vă sporească dilemele.
Pentru început, aș vrea să mă refer la principiile gnoseologiei filozofice și teologice, anume cum, ce, pe cine și cu ce scop cunoaștem.
Toți oamenii au din fire dorința de ști, scrie Aristotel la începutul Metafizicii (980a). Este vorba de o dorință puternică, o poftă, o înclinație ontică și ontologică, de vreme ce marele filozof folosește aici, pentru a arăta dorința, verbul oregontai. Astfel, el subliniază încă din primele fraze că dorința de ști, de a cunoaște, de a afla este un dat natural al omului. În gîndirea antică elenă, omul, ca măsură a tuturor lucrurilor, după expresia lui Protagoras (panton chrematon metron estin o anthropos – vezi Platon, Theaitetos, 152a) trebuie să ajungă la cunoașterea lucrurilor (gnosis ton pragmaton) care îi duce la adevărul lucrurilor (he ton pragmaton aletheia). N-ar trebui însă să limităm semantic cuvintele pragma și chrema, care aveau în antichitate sensul de realități în sine, nu doar lucrurile care cad sub incidența simțurilor. Chiar și în secolul al XIV-lea, Grigorie Palama numește credința dystheraton chrema (Filotei Kokkinou, Viața Sfîntului Grigorie Palama, KEB, p. 453), adică un lucru la care ajungem greu. Sugestiv poate este faptul că astăzi în neogreacă chrema înseamnă bani și are doar acest înțeles!
Teologii spun că această poftă este un dar al lui Dumnezeu, care, fiind izvorul cunoașterii, dorește ca tot omul să vină la cunoștința adevărului, iar adevărul este unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus (I Tim. 2, 4, 5). Biserica este de acord cu procesul gnoseologic anabatic de la cunoașterea lucurilor pînă la adevărul lucrurilor, iar adevărul este Dumnezeu. Este vorba de o descoperire a Creatorului prin creația lui și de o ridicare la cunoașterea Lui nemijlocită. Împărțirea Revelației în naturală și supranaturală în manualele și cursurile de Dogmatică (Valer Bel, Curs de Teologie Dogmatică, p. 12, vezi varianta soft, Dumitru Stăniloae, Dogmatica, vol. 1, p. 9) este greșită conform Părinților și asta pentru că Revelația lui Dumnezeu este aceeași, în același timp și naturală, și supranaturală. De asemenea, tot prin manualele de Dogmatică, cunoașterea se împarte în cunoașterea catafatică și cunoașterea apofatică, ce ar reprezenta via affirmationis (afirmații că Dumnezeu e bun, iubitor) și via negationis (negăm afirmațiile, pentru că Dumnezeu e dincolo de acestea) (vezi Isidor Todoran, Ioan Zagrean, Teologia dogmatica, 94-96). Este o învățătură străină tradiției patristice, care nu împarte astfel cunoașterea, pentru că ea este unitară. Mai mult, în greacă, katafasis nu înseamnă numai afirmare sau afirmație și apofasis nu înseamnă numai negare sau negație! Catafaza înseamnă descoperirea lui Dumnezeu prin creație, prin Scriptură, pe cînd apofaza este pregătirea printr-o curățire de gînduri pentru comuniunea cu lumina lui Dumnezeu. Apofaza nu este vederea lui Dumnezeu, ne spune Grigorie Palama, ci doar pregătirea pentru vederea lui Dumnezeu care este cunoașterea de dincolo de cunoaștere (Opere Complete, III, 552).
Aici aș vrea să fac o paranteză și să spun că Grigorie de Nyssa vorbeşte despre trei etape ale cunoaşterii: episteme, cunoașterea științifică, empirică, informaţională, gnosis (foarte sugestiv, cuvîntul are același rădăcini lexicale cu gignomai = a deveni și cu gennao = a naște), cunoașterea care presupune contactul cu acea realitate cunoscută (ne aduce aminte de Arghezi cu „Vreau să pipăi și să urlu: Este“ – Psalmul VI), diakrisis, acea cunoaștere cu discernămînt care distinge binele de rău. Este starea în care omul începe să se asemene cu Dumnezeu şi distinge binele de rău.
Deci precedă cunoașterea credinței sau credința cunoașterii? La această întrebare a trebuit să răspundă Sfîntul Vasile cel Mare în secolul al IV-lea (Epistole, 235, 1, ed. Courtonne, 3, 44). Dacă pentru gnoseologia filozofică, el spune că precedă credința (a crede în ceva, cineva) cunoașterii, în gnoseologia teo-logică în mod esențial nu se pune această problemă, de vreme ce scopul și continuțul credinței se identifică cu scopul și conținutul credinței: cel ce crede și cunoaște, din cele ce crede din acelea și cunoaște (Epistole, 234, 3, 44). Totuși, cunoașterea precedă credinței, atunci cînd se referă la credința în e-xis-tența lui Dumnezeu, care are nevoie de cu-noaș-terea rațională a lui Dumnezeu din creația Lui (ibidem). Însă credința precedă cunoașterii, atunci cînd ne referim la acea credință care vine din iluminarea lui Dumnezeu. Această credință care duce la unirea omului cu Dumnzeu îi conferă omului cunoașterea față-către-față a lui Dumnezeu (Cuvînt la „Ia aminte la tine însuți“, 7, PG 31, 216A). Peste secole, Grigorie Palama face distincția între a crede în Dumnezeu (eis Theon) și a crede lui Dumnezeu (to Theo), ceea ce presupune a-L urma și a te uni cu El (Omilia 53, –P– 11, p. 76).
Cum se poate împăca credința cu știința și știința cu credința? Logic, putem răspunde scurt, lapidar: știința este cunoaștere, credința are nevoie de cunoaștere, Dumnezeu este izvorul științei și al cunoașterii, deci ele merg împreună. Credința adevărată și știința adevărată se completează una pe alta. Unde este dar problema? Problema o reprezintă credința greșită și știința greșită, și aici mă refer la conținutul și scopul lor. Credința bigotă, redusă la interminabilele pelerinaje la moaște și la teleportările science-fiction ale părintelui Arsenie Boca, fără grija de a citi Scriptura și Părinții, cu minunile sufocante, nu se va împăca niciodată cu știința.
Pe de-o parte, teologia credinței în Dumnezeul cel adevărat trebuie să iasă din închistarea ei şi să nu se mai teamă de ştiinţă, că aceasta este de la Dumnezeu. Prea multă teamă și sminteală au credincioșii cînd unii oamenii de știință aduc ipoteze sau concluzii care ating credința lor. Credința lor, dacă este solidă, ar trebui să fie intangibilă! Aș da și un exemplu elocvent. Cîtă frustrare a produs și încă mai produce credincioșilor teoria evoluţiei a lui Darwin… Așa cum am mai spus, sînt idei de neacceptat în teoriile lui, cum ar fi evoluţia omului din maimuţă, deşi acestea au fost expuse vădit mai mult de către urmaşii lui, dar este evident, pentru orice om logic, că lumea a avut şi are o evoluţie. Nu a fost creată perfectă, ci spre perfecţiune. Ca similitudine, o evoluţie a lumii găsim și la Părinții Bisericii. Grigorie al Nyssei vorbeşte despre creaţia continuă a lumii, ca una ce este în permanenţă în procesul creaţiei (pantote ktizesthai). Aceasta implică şi calea evolutivă a universului şi a omului. Lumea şi istoria sînt într-o dinamică, aş spune nemărginită, cum spunea marele teolog Matsoukas. Teologia lui Grigorie de Nyssa este clară: numai Dumnezeu cel în Treime, necreat fiind, nu evoluează, pentru că este în totalitate desăvîrşit, în timp ce lumea şi omul, încă de la creaţia lor, au început calea evoluţiei şi a desăvîrşirii, o cale fără sfîrşit (La Cîntarea Cîntărilor, PG 44, 885D).
Pe de altă parte, știința autosuficientă care nu-și recunoaște limitele, care împinge totul numai spre un progres material efemer nu se va împăca niciodată cu credința. Știința trebuie să-și arate limitele ei şi să accepte că fără un Cauzator nu există nici o cauză, nici un început, iar acest început al celor ce sînt, inclusiv al oamenilor de știință, este Dumnezeu. Ce grav e că unii oameni de știință au început să nu mai aibă prea multe îndoieli, iar acest lucru pare destul de… neștiințific. Cum, dară, poate fi explicată eminamente științific minunea numită om, cu structura lui psihosomatică insondabilă? Cum vom putea explora trupul omului fără să ne minunăm de Cel care a făcut această minune? Cum vom explica științific gîndurile, trăirile, voirile, aspirațiile? Cum vom explica științific ceea ce spune Aristotel, anume că avem din fire dorința cunoașterii ca un dat creațional? La urmă, cum vom explica științific iubirea? Evident, se poate explica numai prin Cel ce este iubire, Dumnezeu. Și tare mi-e frică de știința fără iubire. Dar mai frică mi-e de credința fără iubire…
Cristian Chivu este doctor în teologie al Facultății de Teologie a Universității „Aristotel“ din Salonic. Cea mai recentă carte: Sf. Grigorie Palama, Opere complete, vol. IV, ed. bilingvă (traducere, note, introducere), ed. Gîndul Aprins, 2016.
