Corpus Magnum Tristitiae
„Toate coboară şi urcă în tristeţe. Ea este statornică înstrăinare şi întoarcere în sine a fiinţei, tăcerea din adîncul oricărei muzici, înserarea ce creşte cu zorii laolaltă, plînsul abstract al oricărei definiţii, esenţă şi ceaţă, prohod neauzit, vis latent al treazului suflet al lumii, posibil nicicînd împlinit.“ Necesități mantice și împrejurări mai inomabile pot deschide Norii aici. O pot face oriunde. E pretutindeni aceeași voce incantatorie, cu privirea care străbate, străpunge și știe. S a mai tradus și se va mai traduce poate din Platon în română (pesemne chiar mai bine, ca și din ceilalți cîțiva), s-a mai editat Eminescu (niciodată mai bine), eseuri morale ar mai putea fi, cine știe, intact morale mai departe, Ahile – aceeași întrupare a prieteniei, abia Norii însă (și Oglinzile) sînt măsura lui, poate și destinul, posibilul de două ori (și geamăn) împlinit, poate justificarea. Cărți elocvente și suportabile chiar și în preajma unui război nuclear. Pentru că pînă și în fața ireparabilelor îți trebuie o formă de conștiinciozitate. Pentru insolubilul care nu rămîne intransmisibil în întregime. După anumite ajustări inevitabile, ar străluci – cu densitatea lor de metale rare ordonată în zăcăminte pline de geometrie – traduse mai ales în latina din care par la răstimpuri transpuse, cu mult mai elocvent decît ar face-o în vreuna dintre limbile moderne din care el însuși a tradus cărți care îi semănau.
Aș putea descrie exemplarele afluente ale acelor îndrăgostiți care își scriau unul altuia, între rîndurile lui tipărite, alte rînduri, alți nori și alte oglinzi, pînă cînd s-au despărțit lăsînd în urmă, sau poate au murit numai, volumele lor nemăsurate, elastice și inutile. Sau aș putea spune povestea acelui aeronaut care a luat cu el Norii și Oglinzile în spații pe care ele abia îndrăzneau să le viseze sau să le uite, departe de tot ce ține de mîna omenească și de industria aici inecarisabilă a asemănătorului, deschizîndu-le în singurele minute de pripas ale stațiilor orbitale, adăpostindu-le în siliciul unor sateliți botezați deocamdată cu cifre, pulverizîndu-le în vulcanii inaccesibili din galaxii descrise deja în ele, roditoare chiar și acolo, ca în solitudinea unei primate a cărei voce descoperă că poate să articuleze. Dar nu-mi place să inventez.
Și de ce să o faci? Nu le poți îmbunătăți o uncie. Le-ai strica. Par (și poate chiar asta sînt) o deocamdată imaterială epigrafie, cu întruchipările și clipele cele mai fugare aținute în palisada epitafului. Nimic nu mai e de schimbat, altminteri le-ai aliena imposibila lor integritate. (Mai sus, însă, el a făcut-o: „plînsul abstract“ fusese, straniu, cu totul altceva mai înainte: „aura de excludere care împrejmuieşte“). E un control al cuvîntului just, calitate a solitudinii lui, care arondează maculaturii vaste porțiuni de bibliotecă și destul din puținul care s-a scris despre el. Secole care în română nu s-au hrănit cum ar fi putut din greacă și din latină sînt presate să o facă retrospectiv: topica, metrica pasageră sau ascunsă, tranzițiile, opțiunile de sinonimie, eufoniile – vin toate de acolo, cu tehnicile ancestrale de a enumera și apoi de a închide cu sigilii invincibile șirul unor cuvinte. Pare că li s-a dictat limbilor vechi să iradieze încă, să îmbunătățească o limbă nu atît de vastă încă și încă nu la fel de puternic vie, cu ustensilele sterilizate ale unora moarte, ca indirecta salvgardare dintr-o operație pe fetuși.
Și nu lipsește nimic din spațiul lor de necesitate. Sanscrita poate, numai, cu zecile ei de cuvinte pentru nori, cu Kalidasa făcîndu-i pentru totdeauna să vorbească, adică să poarte (în Meghaduta, norul cel mesager) ceea ce el îi spune ei cînd ea e la atîția nori distanță. În Norii, în schimb, există o singură trimitere directă la India, incongruă de naivitate. Dar întregul care a rezultat e, în acele pagini, incomparabil: un fel de Timaios răsturnat și secret, conceput din afara atmosferei, ca și cînd cuvintele ar subzista și acolo, înainte de a întîlni Pămîntul, străpungînd și apoi cîntărind mișcările universale ale norilor cu un ochi care nu are somn și nu are pleoapă. Și e scăzut din vrere.
Norii, cu o gestație elefantină, și Oglinzile, cu o execuție fulgerătoare, sînt generate de calitatea acestor obiecte devenite teme, game, stele polare. Sînt obiecte profund intermediare, obiecte fatal siderale întrucît răsfrîng, obiecte inepuizabile despre care abia se cuvenea scris cîte ceva. S-au fanat epoci și orașe, nu aceste obiecte, care trăiesc cunoscîndu-și harurile îndoielnice și iubindu-și deșertăciunea, absente, atente sau înspăimîntate cum pot fi în imperiile lor de iluzii catoptrice. Corpuri expediționare de vedenii și ugere circumceleste de fantasme care varsă un lapte ireal, sputa coșmarescă și orice limfe peste puținul nimic în care, aici sub cer ca și în cerurile false și nule din oglinzi, trec viețile. În nori și în oglinzi tronînd trecătorul, din ele nu se pot isca decît imperioase și interminabile cataloage ale impermanenței. Dacă le aparții întrucîtva, nu le poți nici citi vreodată pentru prima oară. De la început deja le regăsești, cum și el ar fi putut regăsi ceea ce n-a mai apucat să afle. Cioran, de pildă, în însemnări din 1958 („Que serais-je, que ferais-je sans les nuages? Je passe le plus clair de mon temps à les regarder passer“), în 1962 („Les nuages me sont aussi nécessaires qu’à d’autres, l’azur“), în 1966 („Les nuages, j’en ai un besoin physique. Du reste, je m’accorde automatiquement avec eux: ils sont moi“). Nu a apucat însă să spună că norii, în Norii, sînt el – și oriunde. Norii îi știa, dar bunul său prieten Radu Petrescu (coleg cîndva de facultate) nu a văzut nici el Oglinzile. E drept, nici Saint-John Perse nu a apucat să îl cunoască, chiar dacă a presimțit cîteodată cum se pot îngheța flamurile incantației. Și nici unul dintre aceștia nu a știut acele patruzeci și trei de pagini în întregime orchestrate din Nuages d’automne sur les forêts, în care Enescu a scris – primul, în anii 1930 – Nori care se aud.
Ca în intersecția dintre nori și oglinzi în anumite încăperi devastate de singurătate, rămîne un dar nespus să le citești cînd ai șaptesprezece ani cu promisiunea că lumea ar putea să mai țină șapte sute. Iar dacă ne-am uita la ele dintr-un așa improbabil viitor și cu garanția că limba asta ar prinde termenul, le-ar vedea oricine pesemne așa cum au părut puținora cîndva, fără să se știe între ei: lipsite de orice compromis, disjunse din epoca celui care le-a scris și a celui care le citește, împlinindu-se acolo unde atîtea altele se destramă sau nici n-au ce perisa măcar (în repetiție, în comparație, în iscodire, în repulsie), inalterabile în congestia purității lor, suprasaturate aidoma firmamentelor, ilizibile cîteodată, supreme.
Soledad doar, pulchra soror, transmigratorie și indiscernabilă, o știe cu adevărat, e ea Tristitia tocmai, după cum înăuntrul ei Laetitia poate fi, pesemne, femeie. „Şi tot ce trece trece cu tristeţe, pe lîngă ceea ce rămîne cu tristeţe, sub nişte ochi fără zîmbet şi orbi.“
Eugen Ciurtin este istoric al religiilor.
Foto: Petru Creția copil, cu tatăl, Aurel Creția (cel din spate, cu șapcă)
