Corpus Magnum Tristitiae

Publicat în Dilema Veche nr. 688 din 27 aprilie – 3 mai 2017
Corpus Magnum Tristitiae jpeg

„Toate coboară şi urcă în tristeţe. Ea este statornică înstrăinare şi întoarcere în sine a fiinţei, tăcerea din adîncul oricărei muzici, înserarea ce creşte cu zorii laolaltă, plînsul abstract al oricărei definiţii, esenţă şi ceaţă, prohod neauzit, vis latent al treazului suflet al lumii, posibil nicicînd împlinit.“ Necesități mantice și împrejurări mai inomabile pot deschide Norii aici. O pot face oriunde. E pretutindeni aceeași voce incantatorie, cu privirea care străbate, străpunge și știe. S a mai tradus și se va mai traduce poate din Platon în română (pesemne chiar mai bine, ca și din ceilalți cîțiva), s-a mai editat Eminescu (niciodată mai bine), eseuri morale ar mai putea fi, cine știe, intact morale mai departe, Ahile – aceeași întrupare a prieteniei, abia Norii însă (și Oglinzile) sînt măsura lui, poate și destinul, posibilul de două ori (și geamăn) împlinit, poate justificarea. Cărți elocvente și suportabile chiar și în preajma unui război nuclear. Pentru că pînă și în fața ireparabilelor îți trebuie o formă de conștiinciozitate. Pentru insolubilul care nu rămîne intransmisibil în întregime. După anumite ajustări inevitabile, ar străluci – cu densitatea lor de metale rare ordonată în zăcăminte pline de geometrie – traduse mai ales în latina din care par la răstimpuri transpuse, cu mult mai elocvent decît ar face-o în vreuna dintre limbile moderne din care el însuși a tradus cărți care îi semănau.

Aș putea descrie exemplarele afluente ale acelor îndrăgostiți care își scriau unul altuia, între rîndurile lui tipărite, alte rînduri, alți nori și alte oglinzi, pînă cînd s-au despărțit lăsînd în urmă, sau poate au murit numai, volumele lor nemăsurate, elastice și inutile. Sau aș putea spune povestea acelui aeronaut care a luat cu el Norii și Oglinzile în spații pe care ele abia îndrăzneau să le viseze sau să le uite, departe de tot ce ține de mîna omenească și de industria aici inecarisabilă a asemănătorului, deschizîndu-le în singurele minute de pripas ale stațiilor orbitale, adăpostindu-le în siliciul unor sateliți botezați deocamdată cu cifre, pulverizîndu-le în vulcanii inaccesibili din galaxii descrise deja în ele, roditoare chiar și acolo, ca în solitudinea unei primate a cărei voce descoperă că poate să articuleze. Dar nu-mi place să inventez.

Și de ce să o faci? Nu le poți îmbunătăți o uncie. Le-ai strica. Par (și poate chiar asta sînt) o deocamdată imaterială epigrafie, cu întruchipările și clipele cele mai fugare aținute în palisada epitafului. Nimic nu mai e de schimbat, altminteri le-ai aliena imposibila lor integritate. (Mai sus, însă, el a făcut-o: „plînsul abstract“ fusese, straniu, cu totul altceva mai înainte: „aura de excludere care împrejmuieşte“). E un control al cuvîntului just, calitate a solitudinii lui, care arondează maculaturii vaste porțiuni de bibliotecă și destul din puținul care s-a scris despre el. Secole care în română nu s-au hrănit cum ar fi putut din greacă și din latină sînt presate să o facă retrospectiv: topica, metrica pasageră sau ascunsă, tranzițiile, opțiunile de sinonimie, eufoniile – vin toate de acolo, cu tehnicile ancestrale de a enumera și apoi de a închide cu sigilii invincibile șirul unor cuvinte. Pare că li s-a dictat limbilor vechi să iradieze încă, să îmbunătățească o limbă nu atît de vastă încă și încă nu la fel de puternic vie, cu ustensilele sterilizate ale unora moarte, ca indirecta salvgardare dintr-o operație pe fetuși.

Și nu lipsește nimic din spațiul lor de necesitate. Sanscrita poate, numai, cu zecile ei de cuvinte pentru nori, cu Kalidasa făcîndu-i pentru totdeauna să vorbească, adică să poarte (în Meghaduta, norul cel mesager) ceea ce el îi spune ei cînd ea e la atîția nori distanță. În Norii, în schimb, există o singură trimitere directă la India, incongruă de naivitate. Dar întregul care a rezultat e, în acele pagini, incomparabil: un fel de Timaios răsturnat și secret, conceput din afara atmosferei, ca și cînd cuvintele ar subzista și acolo, înainte de a întîlni Pămîntul, străpungînd și apoi cîntărind mișcările universale ale norilor cu un ochi care nu are somn și nu are pleoapă. Și e scăzut din vrere.

Norii, cu o gestație elefantină, și Oglinzile, cu o execuție fulgerătoare, sînt generate de calitatea acestor obiecte devenite teme, game, stele polare. Sînt obiecte profund intermediare, obiecte fatal siderale întrucît răsfrîng, obiecte inepuizabile despre care abia se cuvenea scris cîte ceva. S-au fanat epoci și orașe, nu aceste obiecte, care trăiesc cunoscîndu-și harurile îndoielnice și iubindu-și deșertăciunea, absente, atente sau înspăimîntate cum pot fi în imperiile lor de iluzii catoptrice. Corpuri expediționare de vedenii și ugere circumceleste de fantasme care varsă un lapte ireal, sputa coșmarescă și orice limfe peste puținul nimic în care, aici sub cer ca și în cerurile false și nule din oglinzi, trec viețile. În nori și în oglinzi tronînd trecătorul, din ele nu se pot isca decît imperioase și interminabile cataloage ale impermanenței. Dacă le aparții întrucîtva, nu le poți nici citi vreodată pentru prima oară. De la început deja le regăsești, cum și el ar fi putut regăsi ceea ce n-a mai apucat să afle. Cioran, de pildă, în însemnări din 1958 („Que serais-je, que ferais-je sans les nuages? Je passe le plus clair de mon temps à les regarder passer“), în 1962 („Les nuages me sont aussi nécessaires qu’à d’autres, l’azur“), în 1966 („Les nuages, j’en ai un besoin physique. Du reste, je m’accorde automatiquement avec eux: ils sont moi“). Nu a apucat însă să spună că norii, în Norii, sînt el – și oriunde. Norii îi știa, dar bunul său prieten Radu Petrescu (coleg cîndva de facultate) nu a văzut nici el Oglinzile. E drept, nici Saint-John Perse nu a apucat să îl cunoască, chiar dacă a presimțit cîteodată cum se pot îngheța flamurile incantației. Și nici unul dintre aceștia nu a știut acele patruzeci și trei de pagini în întregime orchestrate din Nuages d’automne sur les forêts, în care Enescu a scris – primul, în anii 1930 – Nori care se aud.

Ca în intersecția dintre nori și oglinzi în anumite încăperi devastate de singurătate, rămîne un dar nespus să le citești cînd ai șaptesprezece ani cu promisiunea că lumea ar putea să mai țină șapte sute. Iar dacă ne-am uita la ele dintr-un așa improbabil viitor și cu garanția că limba asta ar prinde termenul, le-ar vedea oricine pesemne așa cum au părut puținora cîndva, fără să se știe între ei: lipsite de orice compromis, disjunse din epoca celui care le-a scris și a celui care le citește, împlinindu-se acolo unde atîtea altele se destramă sau nici n-au ce perisa măcar (în repetiție, în comparație, în iscodire, în repulsie), inalterabile în congestia purității lor, suprasaturate aidoma firmamentelor, ilizibile cîteodată, supreme.

Soledad doar, pulchra soror, transmigratorie și indiscernabilă, o știe cu adevărat, e ea Tristitia tocmai, după cum înăuntrul ei Laetitia poate fi, pesemne, femeie. „Şi tot ce trece trece cu tristeţe, pe lîngă ceea ce rămîne cu tristeţe, sub nişte ochi fără zîmbet şi orbi.“ 

Eugen Ciurtin este istoric al religiilor.

Foto: Petru Creția copil, cu tatăl, Aurel Creția (cel din spate, cu șapcă)

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.