Cercetarea ştiinţifică, între entuziasm şi impostură: pseudoştiinţele şi criteriul de demarcaţie

Publicat în Dilema Veche nr. 689 din 4-10 mai 2017
Cercetarea ştiinţifică, între entuziasm şi impostură: pseudoştiinţele şi criteriul de demarcaţie jpeg

Îmi aduc aminte cu precizie cînd m-am gîndit prima dată că vreau să fac cercetare: în 1986, după accidentul de la Cernobîl. Eram în clasa a X-a și, deodată, fizica pe care o învățam la școală, ba chiar și biologia, pe care o uram din răsputeri, deveneau ceva cu sens, o activitate importantă și de mare utilitate socială. În plus, întîmplarea făcuse ca un comitet de părinți înfuriați să determine transferul clasei aflate în stagiul de practică „industrială“, de la fabrica „Terapia“ (în halele căreia pericolele pîndeau la tot pasul, în lipsa oricărei noțiuni elementare de protecția muncii) la Institutul de Fizică Nucleară din Cluj. Acolo, în cîteva săptămîni, am descoperit ceea ce știu abia acum că se numește entuziasmul cercetătorului.

Acolo am început să pun întrebări, am reușit să văd chiar și niște rapoarte de măsurători, am început să citesc de pe unde apucam despre efectul radiațiilor asupra țesuturilor și am scris o lucrare pentru un concurs școlar de biologie. Lucrurile n-au ieșit chiar cum trebuie pentru că, evident, biblioteca institutului nu prea avea cărți (reviste și mai puțin), am văzut unul sau două rapoarte de măsurători, dar fără să pot să le țin prea mult (nu se puteau fotocopia, desigur, de fotografiat nici nu putea fi vorba), după care cineva mi-a spus că celelalte rapoarte sînt inaccesibile (curios cum nu mai țin minte nici cine, nici contextul, ci mi amintesc doar revolta mea că mi se îngrădește astfel accesul la cunoaștere). De măsurători experimentale serioase nici n-a putut fi vorba. Așa că lucrarea mea, în final, era un fel de rezumat a ce reușisem eu să învăț în cîteva săptămîni din niște manuale vechi de fizică nucleară, cîteva chestii de biofizică pescuite din reviste de popularizare în limba franceză (procurate pe sub mînă, desigur), plus ce reușeam să-mi aduc aminte din raportul sau măsurătorile la care asistasem (țin minte drama de la noi din casă cînd un cașcaval afumat, procurat cu mare greutate de pe piața neagră și adus tocmai de la Cîmpulung, s-a dovedit atît de radioactiv încît a trebuit aruncat la gunoi).

Concursul propriu-zis a fost o experiență de neuitat. A fost prima mea întîlnire cu impostura „sistemului“. Cumva, am sesizat pe loc că marea majoritate a comunicărilor erau niște referate copiate. Mai era o lucrare interesantă, a unei colege care preparase o cremă din plante, pe care apoi o testase pe șoareci, la cercul de biologie de la Casa Pionierilor (sistemul comunist era în mod particular rămas în urmă la chestiunile de etică a științei). Comisia nu prea știa ce să facă cu lucrările noastre, iar planșele mele despre efectele cancerigene ale radiațiilor au provocat o tăcere încurcată. În final, am primit o mențiune (sau poate premiul III, nu mai țin minte prea bine). Oricum, premiul propriu-zis a fost o participare la Tabăra de Ecologie de la Bicaz. O altă experiență de neuitat, o altă ciocnire cu sistemul… dar mai ales cu interstițiile acestuia. Tabăra respectivă era un fenomen în sine: reunea personaje de rang înalt din ceea ce Orwell numește partidul interior (secția de tineret a CC a PCR), politruci locali (de la Casele Pionierilor din diverse orașe) și o gașcă de cercetători entuziaști. Ecologia în sine era deja o mare descoperire – în special în România cenușie și poluată a anilor ’80. Bicazul industrial era locația ideală pentru a înțelege necesitatea și importanța unor politici de mediu (de care, din păcate, nu putea fi vorba). Din cîte-mi amintesc, însă, majoritatea discuțiilor din tabăra de ecologie se focalizau pe un alt subiect: efectul de piramidă. Unii dintre cercetătorii entuziaști lucrau chiar la asta; construiseră la Pitești o piramidă de sticlă (de zece ori mai mică decît piramida lui Keops) și creșteau în ea o specie de alge, încercînd să arate că acestea își accelerează enorm rata de reproducere. Cred că am avut parte de un curs de o săptămînă pe tema efectului de piramidă: mumificarea, ascuțirea lamelor de ras, vindecarea durerilor de cap, accelerarea creșterii plantelor etc. Nu țin minte ca vreunul dintre cei prezenți să ne fi avertizat în vreun fel asupra caracterului neortodox al acestor cercetări. Îmi aduc aminte doar de entuziasmul sincer și de devoțiunea acelor cercetători implicați într-un proiect care avea toate trăsăturile caracteristice a ceea ce – aveam să aflu mai tîrziu – era unul dintre exemplele cele mai citate de pseudoștiință.

Mai tîrziu, studentă la Facultatea de Fizică, m-am întîlnit cu alte ramuri pseudoștiințifice, la fel de promovate și adesea prezentate drept cercetare de frontieră în România anilor ’88-’89. Regimul comunist, ca toate regimurile autoritare, părea să fie irezistibil atras de pseudoștiințe: undele cerebrale, telepatia, fuziunea la rece, energia apei, stranii teorii de biofizică, numărul de aur etc. etc. Nu știu dacă cineva a investigat în mod sistematic acest fenomen al predilecției regimurilor totalitare pentru pseudoștiințe (în detrimentul științelor consacrate). Cîteva încercări au existat, așa cum aveam să descopăr și mai tîrziu, în anii ’90, cînd, la Facultatea de Filozofie, începusem să citesc criticile lui Karl Popper la adresa pseudoștiințelor, precum și încercările lui (și ale discipolilor lui) de a formula un criteriu de demarcație între știința „propriu-zisă“ și diferite forme de pseudoștiință. Pentru Popper, în anii ’40, știința se reducea la științele tari, caracterizate prin mecanisme de replicare a fenomenelor în discuție și, mai ales, de testare a teoriilor. Tot ce cădea în afara acestui model – de la astrologie la psihanaliză sau marxism – era clasificat drept pseudoștiință. În anii ’70, Imre Lakatos rafinează metodologia popperiană aducînd criterii suplimentare pentru a distinge între un program de cercetare progresiv (caracterizat prin capacitatea de predicție empirică, testare experimentală, replicabilitate și putere explanatorie crescută) și programele regresive sau „degenerate“ care, uneori, puteau ajunge să aibă un caracter pseudoștiințific și ideologic. Exemplul predilect al lui Lakatos este lîsenkoismul – un exemplu de ingerință politică în cercetarea științifică și de transformare a unei teorii în ideologie. În anii ’80, problema găsirii unui criteriu de demarcație între știință și pseudoștiințe a devenit acută în comunitatea internațională în contextul dezbaterilor pe marginea „creaționismului științific.“ Însă abia după căderea Cortinei de Fier au început să apară cercetări ceva mai aplicate asupra fenomenului despre care vorbesc.

Pînă la un punct, predilecția dictaturilor pentru pseudoștiințe este de înțeles: lipsa de informație, inexistența unor comunități internaționale competitive, dorința de a „arde etapele“ și de a produce rezultate de nișă (obsesia de a fi primii, de a descoperi ceva românesc, rusesc, chinezesc, de a produce știință națională). Însă fenomenul e mai larg și mai complex decît atît: și ar merita o investigație mai amănunțită.

De fapt, problema filozofică a demarcației între știință și pseudoștiințe nu este deloc simplă, după cum o arată persistența subiectului în literatura mainstream de filozofia științei1. E foarte greu să oferim o definiție fără echivoc a științei sau să caracterizăm fără rest activitatea de cercetare, dialog critic, testare și replicare ce caracterizează comunitățile științifice. Există mereu cazuri de graniță, între activitatea științifică propriu-zisă și pura șarlatanie, sau ideologiile care susțin pretenții științifice fără acoperire. Uneori, din aceste cazuri de graniță se nasc științe noi. Alteori, domeniul rămîne o simplă curiozitate cu pretenții de știință, însă fără acoperire propriu-zisă pentru aceste pretenții. Diferențele dintre aceste categorii sînt de multe ori extrem de subtile, pentru că ele țin nu doar de atitudini și proceduri explicite (testarea experimentală a teoriilor, replicabilitatea, dialogul critic etc.), ci și de practicile și valorile unei comunități anume, precum și de legăturile ei cu alte comunități de cercetare și de producere a cunoașterii.

Ca să revin la amintirile mele din tinerețe: cercetătorii entuziaști ai efectului de piramidă pe care i-am cunoscut în anii ’80, investigatorii fuziunii la rece cu care am discutat în anii ’90 erau oameni cu o formație științifică și o educație solidă, cu lecturi consistente, dublate de un infatigabil entuziasm pentru propriul lor domeniu. Erau încurajați în cercetările lor de proiecte și contracte de cercetare finanțate de statul comunist sau postcomunist. Un stat care, în același timp, îi condamna la impostură, la izolare în domenii de nișă pe care filozoful riguros al științei nu ezită să le caracterizeze drept pseudoștiințifice. 

Dana Jalobeanu este conf. univ. la Facultatea de Filozofie a Universității din București și membru al Centrului de logica, istoria și filozofia științei CELFIS.

1. Pentru cei doritori să afle mai multe, recomand colecția de articole editată de Massimo Piggliucci și Maarten Boudri, Philosophy of pseudoscience: reconsidering the demarcation problem, University of Chicago Press, 2013. 

Foto: wikimedia commons 

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Săteanul care a scos din pământ conducta de canalizare a unei localități cu peste 5.000 de locuitori VIDEO
Un sătean din comuna Dragotești, din județul Gorj, a scos o parte din conducta de canalizare a localității învecinate Mătăsari, care-i traversează terenul gospodăriei sale, după ce s-a judecat timp de șapte ani cu Primăria.
image
Premieră în Moldova. Modul neașteptat în care fermierii și-au adaptat culturile după schimbările climatice: „Randamentul este semnificativ”
În contextul schimbărilor climatice, fermierii români își îndreaptă atenția către culturi alternative.
image
Legende pescărești cu monștri marini pescuiți la Sfântu Gheorghe: „A prins un morun de 675 de kilograme“ VIDEO
Sfântu Gheorghe, satul de pescari din Delta Dunării, a rămas în legendă pentru sturionii care se pescuiau aici în anii ’60–’80.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.