Cercetarea ştiinţifică, între entuziasm şi impostură: pseudoştiinţele şi criteriul de demarcaţie

Îmi aduc aminte cu precizie cînd m-am gîndit prima dată că vreau să fac cercetare: în 1986, după accidentul de la Cernobîl. Eram în clasa a X-a și, deodată, fizica pe care o învățam la școală, ba chiar și biologia, pe care o uram din răsputeri, deveneau ceva cu sens, o activitate importantă și de mare utilitate socială. În plus, întîmplarea făcuse ca un comitet de părinți înfuriați să determine transferul clasei aflate în stagiul de practică „industrială“, de la fabrica „Terapia“ (în halele căreia pericolele pîndeau la tot pasul, în lipsa oricărei noțiuni elementare de protecția muncii) la Institutul de Fizică Nucleară din Cluj. Acolo, în cîteva săptămîni, am descoperit ceea ce știu abia acum că se numește entuziasmul cercetătorului.

Acolo am început să pun întrebări, am reușit să văd chiar și niște rapoarte de măsurători, am început să citesc de pe unde apucam despre efectul radiațiilor asupra țesuturilor și am scris o lucrare pentru un concurs școlar de biologie. Lucrurile n-au ieșit chiar cum trebuie pentru că, evident, biblioteca institutului nu prea avea cărți (reviste și mai puțin), am văzut unul sau două rapoarte de măsurători, dar fără să pot să le țin prea mult (nu se puteau fotocopia, desigur, de fotografiat nici nu putea fi vorba), după care cineva mi-a spus că celelalte rapoarte sînt inaccesibile (curios cum nu mai țin minte nici cine, nici contextul, ci mi amintesc doar revolta mea că mi se îngrădește astfel accesul la cunoaștere). De măsurători experimentale serioase nici n-a putut fi vorba. Așa că lucrarea mea, în final, era un fel de rezumat a ce reușisem eu să învăț în cîteva săptămîni din niște manuale vechi de fizică nucleară, cîteva chestii de biofizică pescuite din reviste de popularizare în limba franceză (procurate pe sub mînă, desigur), plus ce reușeam să-mi aduc aminte din raportul sau măsurătorile la care asistasem (țin minte drama de la noi din casă cînd un cașcaval afumat, procurat cu mare greutate de pe piața neagră și adus tocmai de la Cîmpulung, s-a dovedit atît de radioactiv încît a trebuit aruncat la gunoi).

Concursul propriu-zis a fost o experiență de neuitat. A fost prima mea întîlnire cu impostura „sistemului“. Cumva, am sesizat pe loc că marea majoritate a comunicărilor erau niște referate copiate. Mai era o lucrare interesantă, a unei colege care preparase o cremă din plante, pe care apoi o testase pe șoareci, la cercul de biologie de la Casa Pionierilor (sistemul comunist era în mod particular rămas în urmă la chestiunile de etică a științei). Comisia nu prea știa ce să facă cu lucrările noastre, iar planșele mele despre efectele cancerigene ale radiațiilor au provocat o tăcere încurcată. În final, am primit o mențiune (sau poate premiul III, nu mai țin minte prea bine). Oricum, premiul propriu-zis a fost o participare la Tabăra de Ecologie de la Bicaz. O altă experiență de neuitat, o altă ciocnire cu sistemul… dar mai ales cu interstițiile acestuia. Tabăra respectivă era un fenomen în sine: reunea personaje de rang înalt din ceea ce Orwell numește partidul interior (secția de tineret a CC a PCR), politruci locali (de la Casele Pionierilor din diverse orașe) și o gașcă de cercetători entuziaști. Ecologia în sine era deja o mare descoperire – în special în România cenușie și poluată a anilor ’80. Bicazul industrial era locația ideală pentru a înțelege necesitatea și importanța unor politici de mediu (de care, din păcate, nu putea fi vorba). Din cîte-mi amintesc, însă, majoritatea discuțiilor din tabăra de ecologie se focalizau pe un alt subiect: efectul de piramidă. Unii dintre cercetătorii entuziaști lucrau chiar la asta; construiseră la Pitești o piramidă de sticlă (de zece ori mai mică decît piramida lui Keops) și creșteau în ea o specie de alge, încercînd să arate că acestea își accelerează enorm rata de reproducere. Cred că am avut parte de un curs de o săptămînă pe tema efectului de piramidă: mumificarea, ascuțirea lamelor de ras, vindecarea durerilor de cap, accelerarea creșterii plantelor etc. Nu țin minte ca vreunul dintre cei prezenți să ne fi avertizat în vreun fel asupra caracterului neortodox al acestor cercetări. Îmi aduc aminte doar de entuziasmul sincer și de devoțiunea acelor cercetători implicați într-un proiect care avea toate trăsăturile caracteristice a ceea ce – aveam să aflu mai tîrziu – era unul dintre exemplele cele mai citate de pseudoștiință.

Mai tîrziu, studentă la Facultatea de Fizică, m-am întîlnit cu alte ramuri pseudoștiințifice, la fel de promovate și adesea prezentate drept cercetare de frontieră în România anilor ’88-’89. Regimul comunist, ca toate regimurile autoritare, părea să fie irezistibil atras de pseudoștiințe: undele cerebrale, telepatia, fuziunea la rece, energia apei, stranii teorii de biofizică, numărul de aur etc. etc. Nu știu dacă cineva a investigat în mod sistematic acest fenomen al predilecției regimurilor totalitare pentru pseudoștiințe (în detrimentul științelor consacrate). Cîteva încercări au existat, așa cum aveam să descopăr și mai tîrziu, în anii ’90, cînd, la Facultatea de Filozofie, începusem să citesc criticile lui Karl Popper la adresa pseudoștiințelor, precum și încercările lui (și ale discipolilor lui) de a formula un criteriu de demarcație între știința „propriu-zisă“ și diferite forme de pseudoștiință. Pentru Popper, în anii ’40, știința se reducea la științele tari, caracterizate prin mecanisme de replicare a fenomenelor în discuție și, mai ales, de testare a teoriilor. Tot ce cădea în afara acestui model – de la astrologie la psihanaliză sau marxism – era clasificat drept pseudoștiință. În anii ’70, Imre Lakatos rafinează metodologia popperiană aducînd criterii suplimentare pentru a distinge între un program de cercetare progresiv (caracterizat prin capacitatea de predicție empirică, testare experimentală, replicabilitate și putere explanatorie crescută) și programele regresive sau „degenerate“ care, uneori, puteau ajunge să aibă un caracter pseudoștiințific și ideologic. Exemplul predilect al lui Lakatos este lîsenkoismul – un exemplu de ingerință politică în cercetarea științifică și de transformare a unei teorii în ideologie. În anii ’80, problema găsirii unui criteriu de demarcație între știință și pseudoștiințe a devenit acută în comunitatea internațională în contextul dezbaterilor pe marginea „creaționismului științific.“ Însă abia după căderea Cortinei de Fier au început să apară cercetări ceva mai aplicate asupra fenomenului despre care vorbesc.

Pînă la un punct, predilecția dictaturilor pentru pseudoștiințe este de înțeles: lipsa de informație, inexistența unor comunități internaționale competitive, dorința de a „arde etapele“ și de a produce rezultate de nișă (obsesia de a fi primii, de a descoperi ceva românesc, rusesc, chinezesc, de a produce știință națională). Însă fenomenul e mai larg și mai complex decît atît: și ar merita o investigație mai amănunțită.

De fapt, problema filozofică a demarcației între știință și pseudoștiințe nu este deloc simplă, după cum o arată persistența subiectului în literatura mainstream de filozofia științei¹. E foarte greu să oferim o definiție fără echivoc a științei sau să caracterizăm fără rest activitatea de cercetare, dialog critic, testare și replicare ce caracterizează comunitățile științifice. Există mereu cazuri de graniță, între activitatea științifică propriu-zisă și pura șarlatanie, sau ideologiile care susțin pretenții științifice fără acoperire. Uneori, din aceste cazuri de graniță se nasc științe noi. Alteori, domeniul rămîne o simplă curiozitate cu pretenții de știință, însă fără acoperire propriu-zisă pentru aceste pretenții. Diferențele dintre aceste categorii sînt de multe ori extrem de subtile, pentru că ele țin nu doar de atitudini și proceduri explicite (testarea experimentală a teoriilor, replicabilitatea, dialogul critic etc.), ci și de practicile și valorile unei comunități anume, precum și de legăturile ei cu alte comunități de cercetare și de producere a cunoașterii.

Ca să revin la amintirile mele din tinerețe: cercetătorii entuziaști ai efectului de piramidă pe care i-am cunoscut în anii ’80, investigatorii fuziunii la rece cu care am discutat în anii ’90 erau oameni cu o formație științifică și o educație solidă, cu lecturi consistente, dublate de un infatigabil entuziasm pentru propriul lor domeniu. Erau încurajați în cercetările lor de proiecte și contracte de cercetare finanțate de statul comunist sau postcomunist. Un stat care, în același timp, îi condamna la impostură, la izolare în domenii de nișă pe care filozoful riguros al științei nu ezită să le caracterizeze drept pseudoștiințifice. 

Dana Jalobeanu este conf. univ. la Facultatea de Filozofie a Universității din București și membru al Centrului de logica, istoria și filozofia științei CELFIS.

1. Pentru cei doritori să afle mai multe, recomand colecția de articole editată de Massimo Piggliucci și Maarten Boudri, Philosophy of pseudoscience: reconsidering the demarcation problem, University of Chicago Press, 2013. 

Foto: wikimedia commons