Mamele care-și cresc singure băieții tind să plîngă pe marginea căzii
Sînt cocoțat undeva, foarte sus, o strîng cu picioarele de mijloc, mă agăț cu ambele mîini și mi-am înfundat fața în gîtul ei, așa că-mi rămîn doar ochii descoperiți, urmăresc cu atenție șirul de urme care se desenează în urma noastră: traversăm un șantier, prin noroiul înghețat, care se sparge cînd pune piciorul, lăsînd o groapă maronie, imediat plină cu apă. Plouă mocănește, poate chiar ninge, și ea poartă niște cizme îmblănite uriașe, ca niște labe de Yeti (cred că așa le și spunea). Mă aduce în cîrcă de la prima serbare de grădiniță, cred că sînt la grupa mică și am fost singurul copil care nu purta costumul special. Uitase de treaba asta și cînd m-a văzut pe scenă, îmbrăcat în civil, a început să plîngă. Plînge și acum, pe drum, așa că am început și eu să plîng. Eu plîng pentru că plînge ea, în fond mă cam doare în cur de costumul lor. O să mai plîng din cauza plînsului ei pînă tîrziu, spre adolescență, deocamdată descopăr voluptatea asta a lacrimilor.
Ani mai tîrziu, în spatele blocului rezervat angajaților de la ITB, stau pe banca scării, cu gemenii Petrică și Cristi, cu Bebe, băiatul camionagiului de la 5, și cu surorile Cota și Vali. Spargem semințe și facem concurs de flegme. Se spun și niște bancuri eventual porcoase. E vară și în fața scării, în dreptul ghenei de gunoi, s-a strîns o baltă verzuie pe care plutește o coajă de pepene stricat. Brusc, se lasă o liniște mormîntală și o aud cum mă strigă, mă uit în sus, spre ea și parcă o văd pentru prima oară așa cum e: frumoasă, atît de nepotrivită cu peisajul ăla, elegantă, o jignire ambulantă pentru gospodinele și lucrătoarele de la fabrica de pantofi Pionierul care sînt mamele tovarășilor mei. Cînd trecem de mînă prin spatele blocului, pe lîngă mustăciosul de la magazinul de carne care fumează în soare, pe lîngă băieții de la alimentară, se lasă o liniște pe care am înțeles-o doar după ce am văzut, foarte mulți ani mai tîrziu, Malena.
Stau în cur, pe holul liceului, în dreptul cancelariei și aștept să iasă de unde a intrat acum o oră, cu o damigeană de vin și o sacoșă plină cu alte treburi pentru directorul adjunct Iaru. Sînt în pragul încă unei exmatriculări și știu că am adus o la capătul puterilor, dar nu am ce face. Nu mă interesează prea mult nici viitorul meu (despre care tot vorbim), nici notele, nici părerea profesorilor sau a colegilor. Nu mă interesează nimic. Singurul lucru care mai ajunge la mine, prin noroiul ăla înghețat pe care-l simt înăuntru, e imaginea ei așezată pe marginea căzii, sprijinită de chiuvetă și capul pus pe mîna îndoită, cuprinsă de o disperare pe care, iarăși, o s-o înțeleg decenii mai tîrziu.
Aș putea completa o veșnicie la puzzle-ul ăsta, dar tot nu ar ieși de aici o imagine mai clară de atît: mamele care-și cresc singure băieții sînt complicate și tind să plîngă pe marginea căzii.
Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor, editor şi traducător. Cea mai recentă carte a sa: anaBASis (Cartea Românească, 2014).
