Tema săptămînii

Ce înseamnă „identitate naţională“ şi cum se construieşte o „cultură naţio­nală“ în noul context, postmodern, postideologic, postnaţional? Ce se mai poate salva din modelele clasice, consacrate?

După 1848, elita românească a fost sincronă cu ideea națiunii ca panaceu, ba chiar a fost harnică în a arde etapele – dat fiind că aveam de remontat un decalaj.

Românii se proiectează ca fiind calzi (ospitalieri/prietenoşi/cooperanţi) şi inteligenţi. Recunosc o oarecare indisciplină în propriul comportament, dar o compensează proiectîndu-se cu o personalitate pozitivă.

Trei lucruri mă enervează foarte tare la „identitatea națională”. Aș șterge fără nici un regret: steagurile țărilor; sentimentul de protecție pe care expresia îl generează; granițele și zidurile construite întru perpetuarea identității naționale și a națiunilor.

În opinia mea, identitatea națională constă în intersecția dintre ceea ce sîntem, în mod obiectiv, şi ceea ce ne dorim să fim.

E surprinzător să observăm că tocmai acolo unde nu există refugiați se constată și cea mai mare ostilitate împotriva lor. Landurile din Germania unde nu sînt migranți, regiunile din Franța unde nu sînt migranți, zonele care nu sînt expuse multiculturalismului sînt, în general, cele mai ostile. E un paradox.

Credinciosul poate fi descalificat prin fariseism, ateul poate recupera prin bunătate. De unde și „dilemele ateismului“. Ce e mai important: a trăi efectiv „creștinește“ sau apartenența de fapt și de drept la Biserică? Dacă un credincios și un ateu dovedesc deopotrivă bunătate și compasiune, care mai e relevanța diferenței dintre ei?

Cine vrea cu adevărat îl va afla, iar atunci cînd îl afli, e cel mai puternic argument al existenţei Lui.

Anchetatorul Porfiri îl întreabă uimit pe Raskolnikov: „Cum?! Dumneavoastră credeți în Dumnezeu?“, primul Raskolnikov rostește un „Da!“ declamativ, al doilea un „Da…“ ceva mai îndoit, în timp ce al treilea tace, privindu-i ironic pe ceilalți doi.

Fiecare epocă și-a avut necredincioșii ei, propriile manifestări ale scepticismului sau ale indiferenței. De-a lungul timpului, necredința a cunoscut o mulțime de atitudini: de la respingerea parțială a dogmelor bisericești și punerea sub semnul îndoielii a eficacității ritualurilor religioase pînă la negarea explicită a existenței Divinității (ateismul propriu-zis).

„Este cel care luptă împotriva predării religiei în școală!“ Sau „Luptă pentru căsătoriile între homosexuali pentru că nu are credință în Dumnezeu și în neamul nostru românesc.“

Ateismul este o chestiune atitudine întinsă între indiferenţă şi provocare, iar asta deopotrivă din partea celor care îl apără şi a celor care îl combat.

Să fii divorțată, de pildă, și să-ți crești singură copilul, cum se întîmplă în multe cazuri din jurul meu, nu mai e o calamitate, o situație înfierată de societate (cum era, de pildă, în copilăria mea, pe vremea comunistă). De asemenea, să fii o familie în fapt, dar fără acte (să conviețuiești cu un partener și să-ți crești împreună cu el copiii) nu mai e, nici asta, ceva neobișnuit. Și, de ce nu, dacă ai o altă orientare sexuală, să trăiești alături de partenerul de același sex.

Cînd se află „la mama“, în tabloul familiei apar şi cei doi bunici; cînd se află la tata, desenul include noii fraţi şi, probabil, noua soţie. Fiecare casă cu familia ei, formată din alți membri.

Familia nu a fost niciodată unul din visele mele. Am fost singură la părinți. Am un singur copil pe care îl cresc singură. Sînt străină de mesele la care se reunesc părinții, copiii, nepoții, frații, surorile, mătușile, unchii și verișorii.

Ghidul nostru, ortodox convins, are propriile lui teorii legate de locul femeii în familie și nu-i place deloc stilul poligam al membrilor tribului Mursi, ba chiar face constant mișto de ei.

Corupția ucide, iar incompetența îngroapă.

În felul său naiv, incompetentul în necunoștință de cauză face rău fără să știe și, de cele mai multe ori, acționează la îndemnul altora, fiind manipulat de alții.

În genere, de ce am vrea, ca oameni politici, să avem parte de cetăţeni informaţi şi cu gîndire critică? Aceştia sînt mai greu de manipulat, mai greu de dirijat către urne ca să voteze „ce trebuie“. E mai bine aşa, e mai bine pentru partid doar să muncim, fără să gîndim.

Luați orice exemplu de comunicare din anul 2017. Primele întrebări firești ale aproape oricui – după un comunicat de presă sau după o conferință sau după o postare pe Facebook – sînt „ce a vrut să îmi spună?“ și „de ce s-a trezit vorbind?“.

Cînd te exprimi, caută să nu îți exprimi niciodată clar un punct de vedere. În fond, dacă greșești, mai bine le zici celor din jur că nu au înțeles ei despre ce era vorba.

„Nu pot să scriu nimic coerent, am stat azi noapte la partid, la filială, avem probleme mari, ați văzut că ies sindicatele în stradă, dar contez pe înțelegerea dvs.“

Un manager de spital este în primul rînd un manager. De-asta se și numește așa. Problemele de management de spitale ţin în special de organizarea şi funcţionarea spitalului.

Ştiu bucuria pe care şi-o împărtăşeau la un pahar de ţuică în legătură cu lipsa activităţii la locul de muncă şi cu metodele infernale de a trage chiulul.

Marx, Darwin, Brahms – de pildă. Nu i-ai parcurge nici azi ca pe nişte proaspăt raşi. Ar fi de nerecunoscut, ar părea facial expropriaţi, nişte resturi de efigie cărora li s-ar disjunge caracterul, iar privirii canonice i s-ar anula contragreutatea. Carter e totuşi un infim înfrînt: dintre contemporanii lui, istoria au scris-o bărboşii.