Ateismul credincioşilor
The Young Pope, ultima ispravă cinematografică a regizorului italian Paolo Sorrentino, cu Jude Law în rolul unui mai tînăr și mai altfel de Papă, a provocat sincere uimiri. Suveranul pontif este ateu! Nu crede în Dumnezeu și o mărturisește cu asumarea celui care a gustat din dulceața autenticității. Iar cînd o face se simte ironia amară a celui care a devenit conștient de efectul cel mai riscant al lipsei de credință: idolul egocentrismului. În lipsa a ceva mai bun, facă-se doar voia mea!
Ceea ce te lasă perplex este faptul că cel care își mărturisește ateismul este chiar Episcopul Romei, adică cel dintîi dintre cei 1,27 miliarde de creștini catolici. Altfel spus, ateismul este prezent la cel mai înalt nivel al credinței! Motiv de grabnică sminteală, cum de se poate așa ceva?! Ori crezi în Dumnezeu, ori nu crezi în El! Ești fie de-o parte, fie de alta a baricadei. În ambele, deodată, nu merge.
Uimirea în fața personajului lui Sorrentino vorbește despre faptul că, cel mai adesea, ateismul este privit ca antipod al credinței. Lumea este gîndită bipolar. A fi cu Dumnezeu sau a fi lipsit de orice dumnezeu. Sau poate că aceasta este sursa cea mai profundă a gîndirii bipolare. Din polul plus sau din polul minus. A crede în El sau a nu crede în el. În ochii credincioșilor, ateii formează tabăra celor pierduți pentru cauza îndumnezeirii. Sînt cei care incomodează prin prezența lor autosuficientă, permițîndu-și să pună la îndoială orice din cele sfinte. Pentru atei, credincioșii reprezintă turma celor vrăjiți, amăgiți sau a celor care au clacat în fața greului anxiogen al lumii. Cert este că nu poți fi ateu cu mici tresăriri de credință, așa cum nu poți fi credincios cu discrete simptome de ateism.
Și dacă, totuși, ateismul este coextensiv credinței? Dacă tocmai credința este cea care își conține deja opusul? Și dacă ea este cea care poate spori numai după ce îi sînt recunoscute limitele, necredința? „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele“ (Marcu 9, 24) ar putea fi citit ca fiind mai mult decît o mantră creștină a celui care practică exercițiul smeririi unui ego inflaționat.
Sfîntul Porfirie Kapsokalivitul, recent canonizat de Biserica Ortodoxă Greacă, spunea că aventura credinței, prin care și el a trecut, începe de la asumarea propriului ateism, a necredinței, a faptului că nu îl cunoști pe Dumnezeu, prin urmare, că nu îl iubești și nu ești dispus pentru o relație cu El. Astfel stînd lucrurile, că nu ești pregătit să îi prinzi scurtele, să fii pe recepție. Ești atent la voia ta, nu la a Celuilalt. Oricît ai declara că ești credincios, îți duci zilele fără Dumnezeu.
Probabil că cel mai emblematic exemplu pentru modul în care ateismul este prezent în chiar actul credinței este cel al Sfîntului Apostol Petru. În Evanghelii sînt două momente care îl au ca protagonist și care subliniază prezența lipsei de credință în chiar proximitatea dumnezeirii. Sfîntul Petru este unul dintre cei trei martori ai Schimbării la Față, relatate de Evangheliile sinoptice (Luca, Marcu și Matei). El este cel care, copleșit de arătarea lui Iisus ca fiind Hristosul, adică Fiul lui Dumnezeu, propune candid construirea unor colibe. Unii exegeți spun că Petru și-ar fi dorit să permanentizeze momentul, să nu iasă din starea în care Dumnezeirea îl adusese prin propria Sa arătare. Or, tot Petru este cel care, nu la multă vreme de la episodul de pe vîrful Taborului, se dezice de trei ori într-o singură noapte! Cel care nu ar mai fi vrut să eternizeze clipa comuniunii cu dumnezeirea își declară necredința, nu este unul dintre cei care îl urmează, nu este ucenic al Fiului lui Dumnezeu.
Mai vedem acest tip de ezitare în episodul de pe Marea Galileei, în care Iisus pășește pe apă. Văzîndu-l, Petru este cel care cere: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborîndu-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Iisus. Dar văzînd vîntul, s-a temut și, începînd să se scufunde, a strigat, zicînd: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzînd mîna, l-a apucat și a zis: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“ (Matei, 14, 28-31).
Petru se arată mic în credință imediat după ce primește confirmarea faptului că se află în contact cu Dumnezeirea. „Vino“ este răspunsul primit la cererea „Doamne, dacă tu ești…“. Petru, încrezător, vine, pentru a se arăta imediat „mic în credință“ (oligopiste).
Cum de se poate? Cum se face că în contact cu divinitatea, chiar atunci cînd ea se dă sau după ce ea s-a arătat, credinciosul rămîne încă sub zodia ateismului, a necredinței? Nu ne spunem noi că lumea se împarte între credincioși și necredincioși? Nu fac toți credincioșii un front comun împotriva ateilor? Ce este cu toată povestea aceasta despre necredință în chiar actul credinței?
Într-un articol publicat în 2001, „Atunci L-au recunoscut, iar El s-a făcut nevăzut“, Jean-Luc Marion încearcă să arate că atunci cînd credem o facem pentru „a înfrunta excesul unei intuiții în raport cu un deficit de enunțuri, cu o penurie de concepte“. Ceea ce se livrează omului ca act al credinței este ceva ce depășește puterea lui de conceptualizare, de punere în expresie. Cuvintele nu pot reține ceea ce se dă sub finețea credinței. Ne e greu să punem în cuvinte ceea ce simțim. Sîntem atît de neobișnuiți cu acest tip de intuiție încît adesea nici nu conștientizăm ce ni se întîmplă. Iar conținutul dat prin intuiția credinței riscă să treacă pe lîngă noi.
În episodul drumului către Emaus, Luca și Cleopa descoperă abia la final că cel întîlnit pe cale era chiar Hristos. Textul Evangheliei după Luca o spune explicit: „ochii lor erau împiedicați să-l cunoască“ (Luca 24,16). Adesea am citit această mențiune în cheia unei pedagogii divine. Dumnezeu a făcut ca ei să nu îl recunoască. Dar dacă, de fapt, obișnuința noastră de a vedea, de a concepe și de a înțelege lumea este ceea ce ne ține departe de ceea ce se dă sub forma stranie a credinței? Abia la final, „cînd li s au deschis ochii și L-au cunoscut“, ei și-au spus: „nu ne ardea inima în noi cînd ne vorbea pe cale și ne explica Scripturile?“ (Luca 24, 31-32). Cu toate că inima ardea, deși credința era trăită, modul cotidian de a înțelege lumea și viața îi ținea încă în afara credinței, în zona ateismului. Trista sporovăială a celor doi ucenici de pe drumul dintre Ierusalim și Emaus arată faptul că ei nu cred pînă la capăt că Iisus a fost Hristosul, care urma să învieze în a treia zi, conform profețiilor din Scripturi. Hristos este cel care o spune explicit: „sînteți zăbavnici cu inima cînd este vorba să credeți (s.n.) tot ce au spus proorocii!“ (Luca 24, 25).
Credința nu este un deficit de intuiție sau de conținut care se dă percepției noastre. Nu e ca atunci cînd am „încredere“ tocmai pentru că nu pot ști sigur. În engleză se simte mai bine. Una este „to believe“, alta este „to have faith“. Primul cuvînt pare a semnala deficitul de intuiție. „Believe“ operează atunci cînd nu știi sigur. În timp ce „faith“ pare a ne vorbi despre acel conținut interior care poate direcționa o viață de om. Acest conținut, fie el mic precum un bob de muștar, te poate mîntui. Însă tot el poate fi pierdut, se poate atrofia. Absența aprofundării grăuntelui de credință dat poate duce la pierderea lui.
Cuvintele nu doar gîfîie în încercarea de a pune în expresie ceea ce se dă prin intuiția credinței, dar adesea ele se și împotrivesc. Nu avem un vocabular pe măsura organului credinței tocmai pentru că, în cazul credinciosului, lupta se duce întru deprinderea mișcărilor ei, a suișurilor și a coborîșurilor acesteia, a ceea ce ea livrează. Printre altele, asta ne-ar putea duce cu gîndul la faptul că ar trebui să renunțăm la a împărți prea tăios lumea între cei cei ce cred și cei care nu cred, între atei și credincioși.
Într-o excelentă punere în scenă la Teatrul Bulandra a romanului Crimă și pedeapsă, regizorul Yuri Kordonsky a decis ca personajul lui Raskolnikov să fie interpretat concomitent de trei actori. Uneori cei trei dau replica în același timp, alteori repetitiv, din cînd în cînd răspunde numai unul dintre ei. Cînd, la un moment dat, anchetatorul Porfiri îl întreabă uimit pe Raskolnikov: „Cum?! Dumneavoastră credeți în Dumnezeu?“, primul Raskolnikov rostește un „Da!“ declamativ, al doilea un „Da…“ ceva mai îndoit, în timp ce al treilea tace, privindu-i ironic pe ceilalți doi.
Andrei Găitănaru este doctorand la Facultatea de Filozofie şi membru al Centrului de Studii Medievale de la Universitatea din Bucureşti.
Foto: M. Horvath, flickr
