Discursul feminist a criticat întotdeauna atît instituția familiei, cît și ceremonia căsătoriei. Prima era considerată patriarhală și opresivă; a doua – conservatoare și bazată pe tradiții sexiste. Noțiunea de familie era ea însăși una limitată: uniunea dintre un bărbat și o femeie în care aceasta din urmă avea o poziție subordonată din toate punctele de vedere. Nu întîmplător, feminismul șaișoptist a propus chiar abolirea familiei și căsătoriei, acestea fiind considerate a fi total incompatibile cu feminismul.

Femeile care s-au căsătorit sînt pierdute cauzei feminismului? Sînt acestea victime ale patriarhatului și ale practicilor sale? Așa credeam și eu inițial. Acum cred că instituția căsătoriei ne confruntă cu idealurile noastre despre feminism, egalitate și libertate printr-o muncă zilnică de definire și redefinire.

Una dintre erorile pe care le face feminismul care critică instituția căsătoriei este că acordă aceeași importanță acesteia precum conservatorii: o instituție centrală, aproape sacră, în care intri pentru toată viața. Pare ceva prea clasic și complicat pentru a fi feminist. Dacă am putea diminua în existența noastră zilnică alura monumentală a căsătoriei, am vedea că instituția căsătoriei nu este decît una dintre multele variante posibile. E un tip de aranjament social și individual specific, dar nu singurul. La fel cum aceasta, la rîndu-i, poate lua diferite forme. Întrebarea poate fi reformulată astfel: cum poți să ai o căsătorie feministă? Altfel spus, cum să faci astfel încît toate sferele vieții, toate relațiile să fie bazate pe principiile fundamentale ale feminismului – de egalitate și respect. Nu e aceasta, de fapt, cu adevărat menirea feminismului?

În ultimii ani, presiunile sociale pentru căsătoriile între persoane de același sex au nuanțat foarte mult poziția feministă tradițională cu privire la această instituție. Critica feministă împotriva acestei instituții se lovea de cele ale activiștilor pentru drepturile persoanelor LGBTQIA, care, poate, paradoxal, vedeau în instituția căsătoriei o formă de ieșire din marginalizarea la care erau supuși ca indivizi de către societate. Căsătoria era văzută ca o formă de garantare a unor drepturi, dar și ca o formă mai generală de contestare a unor instituții tradiționale, precum familia și căsătoria.

Ca feministe, avem de învățat ceva din acest efort de regîndire și reapropiere a familiei și a căsătoriei. Căsătoria, hetero sau nu, nu neagă principiile feminismului. Căsătoria nu trebuie să fie o invitație la a fi abuzată sau tratată prost și nici un angajament pentru un program dublu de muncă pentru femei. Căsătoria nu înseamnă că te lași exploatată și dominată, nici că renunți la corpul tău sau la plăcerile tale pentru a fi la dispoziția celuilalt. Dacă acest lucru se întîmplă nu este vina relației, ci a abuzatorului. El trebuie sancționat, nu natura relației. Consider că atît căsătoria, cît și familia rămîn încă un teren de luptă pentru feminism.

Dacă societatea tradițională stigmatizează femeile necăsătorite (mai ales după o anumită vîrstă), anumite curente feministe par să le marginalizeze pe cele căsătorite (mai ales cu bărbați). Ambele discursuri sînt forme de perpetuare a diferențelor dintre femei, de a exlude, de a pune bariere și de a lipi etichete. În esență, o formă foarte convenabilă de a emite o judecată pe baza unei prejudecăți. Nu ești mai mult sau mai puțin femeie, nu ești mai mult sau mai puțin feministă, nici dacă ești singură, nici dacă ai intrat într-o relație, fie chiar și una de căsătorie.

Sînt căsătorită de 6 luni, după o relație de-o viață cu același partener-prieten. După o zi lungă de plajă cu muzică retro și rememorări ale altor vacanțe petrecute cu tot felul de oameni interesanți, ne-am gîndit că trebuie să inventăm o ocazie festivă ca să îi aducem împreună pe toți. Ne-am zis că o nuntă e cea mai bună surpriză pe care le-o putem face prietenilor, dar și nouă înșine. Am pregătit totul într-o lună – o petrecere simpatică în grădină, cu tot cu invitații, rochii, flori și fotograf, am primit cadou patru rafturi de cărți și doi pui de pisică. Deși nu cred că s-a schimbat nimic fundamental între noi, uneori ne mai trezim că, pentru multe instituții, am devenit o nouă entitate mai credibilă și mai creditabilă. 

Irina Costache este doctor în Studii de gen și în prezent lucrează la ANES (Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse).

Foto: Andrei Ivan